Casă nouă!

Acest blog s-a mutat pe http://www.rusanda.eu !

Femeie, durere, viață

Totul începe cu durerea de picioare a bunicii. Cu tălpile inflamate de la munca pe câmp timp de o viața întreagă, bunica pășește ușor și tremurat spre copiii și nepoțiii cărora le-a dat viață, privindu-i cu ochi umezi și drăgăstoși. Vine de departe, din Siberia, din vremurile cu război zgomotos, în care și-a înghițit de multe ori lacrimile foametei.

Nu are bogății, nici moșteniri, și nici bani, dar nu vine niciodată cu mâinile goale. În mâini strânge un coș cu bunătățuri aburind: plăcinte și pâine proaspăt coaptă, rupta cu mâna și învelită strâns într-un ștergar de bucătărie. Toate învățămintele simple, în limba ei caldă, veche și prețioasă, pe care ni le amintim prea târziu.

`Maică, ia-o tu înainte, că eu merg mai încet.`

Și noi, cuminți, o lăsăm să rămâna în spate și să meargă în ritmul ei. O privim cum ușor-ușor se îndepărtează, șchiopătând, spre lumina, și plângem.

Apoi vine durerea de picioare a mamei. Durerea nașterii, implantată adânc în tendoanele ei, care coboară spre membre. Durerea de a duce în spate greutatea familiei și a dragostei necondiționate de mamă ce va fi părăsită, negreșit, într-o zi.

Mama își va învața copiii să se rostogolească, să meargă, apoi să fugă, în ce direcție vor ei. Laptele ei le va mângâia fața și le va da liniște, la orice vârsta. Ea va păli, dar va rămâne luminoasă atâta timp cât ei o vor bucura cu lumina lor.

`Mamă, să te știu fericit. Atâta îmi doresc.`

Durerea de picioare a celui nou venit pe lume. Durerea gravitației, a primilor pași pe o planetă plină de boli, războaie și suferință. Durerea durerilor lumii, apăsând nemilos pe piciorușele sale de nou-născut, strivindu-i visele copilului divin.

Primul plânset de la durerea lumii în care vine:

De ce să mă mai nasc în lumea asta nemiloasă, dacă nu am puterea să o schimb?

Și totuși, se naște.

Mami, vreau și eu pantofiori ca fetițele de la grădiniță, spune ea, in limba ei de lapte și miere. Și îi cumperi pantofiorii aceia lăcuiți, roșii, cu barete.

Durerea primilor pantofi, care o strâng.

Mami, vreau să mă descalț, și plânge.

Și o descalți, dar știi că va trebui să-i pui la loc pantofii, mâine. Te simți ca un clovn neputincios pentru că ești doar o rotiță în mecanismul timpului, ce te-a făcut și pe tine să porți aceiași pantofiori de lac. Plângi și tu, pe dinăuntru, căci știi că acesta e momentul când feminitatea atârnă greu deasupra ei, și nu e decât începutul tuturor durerilor.

Durerea primului ciclu.

Durerea primelor tocuri.

Durerea primei lovituri la sâni.

Durerea ruperii de la cuibul părintesc.

Durerea primului drum greșit.

Durerea dragostei pentru un om care îi provoacă durere.

Durerea primei sarcine prierdute.

Durerea primului părinte pierdut.

Durerea primei nașteri.

Durerea de mamă.

Durerea de bunică.

Durerea de a șchiopăta spre lumină, în timp ce oamenii dragi ție o iau înainte.

Lasă mami, lasă, că o să-i lărgim cu spirt și nu o să mai doară așa.

Dar TU ȘTII că nu poți lărgi cu spirt lumea din jurul ei, ca să n-o mai strângă, nu-i așa?

Lumea e un pantof lăcuit, care ne strânge.

30 de lecții la 30 de ani

Trebuie să recunosc că anul acesta a fost prima dată când am făcut o mică dramă, aproape de ziua mea de naștere. Nu voiam să-mi asum vârsta asta apăsătoare- am simțit că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor mele de la mine, că nu am făcut destule, că mai aveam multe programate să fac până să împlinesc 30 de ani. Însă mulțumită prietenilor mei care mi-au pus la cale o surpriză ca în povești, m-am simțit atât de iubită, apreciată, plină de putere și tinerețe, încât norii de pe cifra 30 s-au evaporat rapid și a ieșit în față soarele. ESTE MINUNAT SĂ FII O FEMEIE DE 30 ANI!

Așa că am zis sa scriu, să povestesc despre asta. Este al 8-lea an la rând în care, după ziua mea (3 august), public un articol intitulat `x lecții la x ani`. Pe cel din anul trecut îl puteți citi aici: https://sandacojocaru.wordpress.com/2016/08/08/lectii-de-viata-la-29-ani/

Am scris aceste lecții sub formă de recomandări pentru femeile puternice, tinere și ambițioase care se apropie de 30, și care au trecut, ca și mine, printr-o criză.

Iată ce vreau să vă spun, dragile mele:

1. Să știi când să taci. Da, știu, e ciudat că mi-a luat 30 ani să învăț să tac. Dar și tăcutul e o artă: sunt multe situații în care vorbim doar pentru ca să ne apărăm o frustrare, sa ne hranim orgoliul mult prea mare sau nevoia de a demonstra cuiva ceva. De fiecare dată când îți vine să spui ceva doar pentru că simți că fierbi pe dinăuntru, răspunde la o întrebare: cui îi face bine ceea ce spui?
2. Să nu lași răutăcioșii să te prindă când ai o dispoziție proastă. Ai observat cum aceeași răutate are impact diferit, în funcție de starea ta interioară? Pe mine într-o zi bună nu mă doboară nimeni. Iar dacă am o zi proastă, ma doboară și o rafală de vânt.
3. Să călătorești ca să cunoști lumea.
4. Să călătorești ca să te cunoști pe tine.
5. Să călătorești ca să-ți găsești locul. 
6. Don`t use the force. Nu forța limitele, nu forța extremele (fie vorba de fumat sau de mâncare), nu forța luarea unei decizii. Orice vine natural este de obicei benefic,  iar orice forțezi… te scoate din circuitul tău, de pe drumul tău.
7. Sa înveți lucruri noi fără să consideri că învățatul are o vârsta. Anul trecut am învățat snowboard. Anul acesta am învățat să merg pe bicicletă. Este foarte greu!
8. Să ai curajul să faci același lucru, dar într-un mod diferit. La 30 deja simt cum mă ajunge din urmă puterea obișnuinței, a tabietului. Am senzația că știu ce trebuie să știu, știu cum vreau să-mi fie cafeaua, biroul sau un powerpoint. Dar asta nu înseamnă că nu există modalități de a evolua și loc pentru îmbunătățire, în toate.
9. Să știi că adevărul tău nu e adevărul complet. De multe ori presupunem că ceea ce știm noi e tot ce poate să știe cineva, dar adevărul este ca un balon de săpun care ne lunecă printre degete. Îmi place să las loc pentru a fi surprinsă de noi adevăruri.
10. Să faci un compliment pe zi. UNUL SINGUR! Nu e nevoie de mai mult. Indiferent dacă îi mulțumești taximetristului pentru cât de atent a mers, îi spui baristei că face cea mai bună cafea sau prietenei tale cât de bine arată: plantează semințe fertile în jurul tău, și oamenii aceia vor înflori.
11. Să ai întotdeauna mai multe cărți în casă decât perechi de pantofi. Nu vreau să fac pe tocilara dezinteresată de modă, pentru că nu sunt. Dar pantofii (trendurile, rochiile, rujurile) se duc, iar cărțile… rămân.
12. Să conștientizezi că shopping-ul excesiv este semnalul unor lipse interioare: și nu, fusta nouă de piele de la Zara nu-ți va umple golul interior de dragoste, încredere sau lipsa de satisfacție profesională din viața ta. Am trecut prin această fază câțiva ani în urmă și știu cum e, să nu te mai bucure nimic și totuși să continui să cumperi. Abia acum realizez că sunt atașată de foarte puține piese, iar restul… restul nu contează.
13. Să ajuți și fără să ți se ceară. O dată la câteva săptămâni, duc haine vechi, mâncare și vase și le las lângă ghena din cartierul meu. Nu știu cine le ia, dar dispar imediat, și știu sigur că i-au prins bine cuiva. Câteodată mai iau mâncare rămasă și o duc cerșătorilor, mi se pare mai util decât bani, pe care nu știu dacă îi păstrează ei.
14. Să ai un talisman. Poate fi o agendă, un răvaș, o brățară, un portofel sau un cadou de la cineva drag. Să îl porți la tine, și să ai încredere că îți face bine.
15. Să conduci. Chiar dacă nu-ți place, dacă ți se pare că e prea greu, că nu e pentru tine. E o nouă lume, cea a șoferilor, cu reguli alternative și complicate, dar care te învață multe despre putere și corectitudine.
16. Să știi că în spatele fiecărei fobii se ascunde un episod traumatic, pe care îl cunoști doar tu. Deci cine e singura persoană din lume care te poate ajuta să-ți depășești fobia?
17. Să dăruiești încredere. Să-ți spui că oamenii sunt buni, chiar dacă se vor dovedi că nu sunt. Cineva m-a învățat că e mai bine să îi dai toată încrederea unui prieten, iar apoi să te dezamăgească, decât să dozezi atât de mult încât să nu afli niciodată cine este cu adevărat.
18. Sa iubești fără frică. Să iubești pentru că așa simți, nu pentru că așa e indicat. Creierul nostru ne poate juca multe feste.
19. Să lași omul potrivit să vină la momentul potrivit. Să nu-fi fie frică să-i deschizi ușa și să-i dai o cheie de la inima ta. Mi-a luat foarte mult timp să învăț această lecție, și nici măcar nu pot să-mi asum faptul că am învățat-o de una singura. EL m-a învățat această lecție.
20. Să fii optimist până la naivitate. Doar așa putem depăși momentele grele, capetele de linie: crezând cu naivitate că mai este ceva și pe partea celalaltă a zidului.
21. Să îți asumi tot ceea ce faci, bine și rău. Dacă ai rănit pe cineva, asumă-ți că asta e parte din cine ești tu, cu rele și bune. Regretele fără sfârșit pot doborî până și cei mai puternici oameni.
22. Să-ți cauți calea/scopul/misiunea non-stop. Toată viața e o căutare, iar targetul se schimbă, de la an la an, în funcție de nivelul tău de evoluție. Poate că ceea ce ți-a adus satisfacție ieri, astăzi ți se pare perimat. There is always a next level!
23. Să vorbești despre ceea ce te pasionează, oriunde, oricând. Pe mine mă pasionează inovația, anul acesta mi-am susținut disertația în Tehnici de promovare a inovației și am avut un discurs la TEDx Cluj, pe aceeași temă. Îl puteți viziona aici: https://www.youtube.com/watch?v=j9oofKlQL80
24. Să crezi că oamenii se pot schimba, dar doar atunci când ei își doresc asta. Mă uit în spate la cât de mult m-am schimbat. Mă trezesc mai devreme, am nevoie de tot mai multă ordine în jur, mi se schimbă prioritățile, judec tot mai puțin oamenii la prima vedere, mi se micșorează orgoliul. Dar toate astea pentru ca eu mi-am dorit să mă schimb, nu altcineva.
25. Să alegi prieteni care stau cu o scară mai sus, nu mai jos decât tine. Pentru ca să ai ce învăța de la ei.
26. Să ai un mentor. Eu încă nu mi l-am găsit. Sau poate am mulți mentori, dar mai mici.
27. Să crezi în ceva. În cineva. În orice. Să crezi în Dumnezeu, Buddha, zodii, numere, Zamolxe, fantome sau sirene, orice te face pe tine să te simți bine. În momentele grele, oamenii care nu cred în nimic nu au de ce se agăța și se prăbușesc. În plus, lumea spirituală e plină de recompense emoționale, liniște și pace. Din punctul meu de vedere, să crezi în ceva nu poate face rău, doar bine.
28. Să petreci timp cu oamenii care te încarcă de energie, nu cu cei care te descarcă. Atenție, cei din urmă au de obicei cele mai bune skills de flatare și manipulare.
29. Din când în când, dă-ți voie ție să faci un DETOX. Nu, nu vorbesc de o dietă alimentară. Fă un detox de shopping, de oameni, de orașe, de aglomerație, de mizerie, de vorbit, fă o pauză din ceea ce te obosește. Câteodată, în unele zile de luni, eu sunt fata care sta în parc cu o carte, sub un cireș, singură. În liniște. O dată sau de două ori pe săptămână, fac baie cu spumă și cânt. O dată la câteva săptămâni ies din oraș la natură și o dată la doua luni plec din țară pe câteva zile.
30. Să ai încredere că va fi bine. Poate nu acum, nu astăzi, nu maine, dar poimâine te vei trezi cu un nou vis, o nouă idee, un nou plan, ceva nou în care să crezi, și atunci VA FI BINE.

Să fii tânăr antreprenor sau tâmplar?

Când mă sună vreo prietenă și îi răspund gâfâind că duc cutii grele și nu pot să vorbesc, realizez cât de puțină eleganță are munca aceasta de tânăr antreprenor. De multe ori glumesc, zicând că jobul meu seamană mai mult cu cel al unui lucrător pe șantierul de construcții. Ei bine, iată dovezile.

Citind un articol din 2015 pe Adevărul despre cele mai prost plătite joburi din România, am realizat cât de mult seamană ce fac ei cu ce fac eu (articol: http://adevarul.ro/economie/bani/cel-mai-prost-platite-joburi-romania-1_54d10130448e03c0fd3f4ce7/index.html )

În primul rând, sunt chelner și recepționer (locul 1), atunci când vin clienți la showroom. Eu mă ocup de ceai și cafea, eu mă ocup de răspuns la telefoane (cu mici excepții), planificat programările, negociat zile și ore.

De câteva ori pe săptămână fac și munca de pe locul 2- textilist, sau, în cazul meu, marochiner. Pentru că, chiar dacă nu mă ocup eu personal de producție, trebuie să fiu parte din proces. Trebuie să înțeleg cum se fabrică o geantă, să intervin atunci când se fac greșeli, să fiu conectată la tot ce ține de calitatea pielii și manoperei, să fiu informată despre cele mai nou tehnici dar și cei mai buni furnizori de pe piață, una foarte competitivă, de altfel.

Cel mai des fac munca unui tâmplar/ muncitor în construcții/ instalator, situați pe locurile 4 și 7. De ce? Pentru că la primul showroom, am zugrăvit cu mâna mea. La al doilea, am oprit singură o inundație. Am asamblat mobilă, am reparat piese de mobilier. Urc și cobor de pe scara metalică de construcții, înșurubez cuiere, lipesc plexiglas, fac și desfac standere în timp record. Am devenit maestru în mânuirea șurubelniței și a ciocanului.

Iar dacă e să fac un pas înapoi și să privesc în ansamblu, sunt și angajatul din cultură (locul 8), care promovează lectura, atrage edituri și scriitori și participă la târguri de carte, care luptă cu morile de vânt, dar care nu se dă bătut.

Zi de zi sunt curierul care lipeste cutii și colete, le incarcă și le descarcă, le notează, ierarhizează și completează formulare de livrare. Sunt hostess-ul de eveniment, care îi face pe toți invitații să se simtă bine. Sunt vânzătorul de la casă, care încasează, care face facturi, care pune în pungi. Sunt învățător, când trebuie să explic unei asistente ce are de făcut, de la început. Sunt asistenta care face powerpoint-uri, prezentări și baze de date.

Dacă este ușor? Sigur că nu. De cele mai multe ori ajung seara frântă acasă, cu dureri de spate mai ceva ca un instalator. Da, există și partea glamour și strălucitoare a acestei meserii, în cazul meu- conferințe de business, evenimente de modă, ședințe foto, interviuri, târguri de designeri, gale de premii, cocktailuri și baluri caritabile. Dar aceasta este doar cireașa de pe tort, alintul de la sfârșitul unei zile pline, recompensa pentru o muncă bine făcută, iar până ajungi acolo, sunt muuuulte cutii de cărat.

Așa că dacă aveați impresia că drumul de tânăr antreprenor vine din start la pachet cu un șofer cu mănuși albe, muncă liniștită de birou, apariții în presă și 100 de angajați eficienți, ei bine, țin să vă contrazic: cel puțin nu acesta este cazul dacă începeți ca mine, de jos.

Dar există un gând care ajută, dacă mai căutați consolare. Vreo 9 ani în urmă, când lucram în agenție de PR, șefa mea mi-a spus într-o zi: `Sanda, eu știu ce să-ți cer pentru că și eu am făcut munca ta.` În asta cred- în aceea că urcând treptat toate scările, cu bine și cu rău, și învățând să fac câte un pic din tot ceea ce înseamnă meseria mea, într-o zi voi fi un șef eficient, corect și vizionar. Voi ști exact ce trepte au de urcat ceilalți angajați, pentru că le-am călcat eu înaintea lor.

 

 

 

 

Primul meu TED Talk @TEDxCluj

La începutul acestui an am avut onoarea să fiu invitată drept speaker TEDx la evenimentul organizat de cei de la TEDxCluj, pe scena operei maghiare din Cluj. Cu aproape 1000 oameni în sală (vedeți mai jos VIDEO), spun cu mâna pe inimă că și emoțiile mele dinaintea discursului au fost pe măsură.

Am fost întrebată:

• de ce am ales să vorbesc în engleză- răspunsul este simplu- pentru inovație, aceasta este limba de referință, și mi s-a părut cea mai relevantă pentru poveștile pe care le-am spus. De asemenea, trebuie să spun că eu sunt rârâită în toate limbile, mai puțin în engleză și franceză (lucky me!).
• de ce am ales această temă-  pentru că recent mi-am depus și disertația în același domeniu, cel care mă interesează cel mai mult- Tehnici de promovare a inovației. De altfel, Bookletta este inovație și am fost`mama ei` de la concepere, naștere, până la producție, promovare și vânzare. Domeniul inovației mă fascinează iar poveștile inovatorilor trebuie să circule, să ajungă cunoscute în lume, pentru a extrage din ele învățăminte.

Nu pot spune că a fost ușor, dar pentru mine, discursul de la TEDx a fost poate cea mai frumoasă experiență de vorbit în public de pănă acum, una care m-a încărcat cu putere și energie pentru a continua să inovez și să povestesc despre inovație. O experiență cu recompense interioare extraordinare, cu multă culoare și emoție (care se simte din plin și în vocea mea din timpul filmării).

Dacă ar fi să extrag 7 lecții valoroase, pe care să le transmit mai departe, după această experiență life-changing, acestea ar fi ele:

1. Succesul/Eșecul discursului tău TED se decide în primele 5 secunde. Știu, Sun Tzu spunea ca victoria într-o  bătălie este decisă înainte ca aceasta să înceapă, dar în cazul unui discurs este un pic diferit: dacă ții minte prima frază și o spui cu forța necesară deschiderii unui discurs, cel mai probabil de acolo restul textului `va curge` fără probleme. Încheierea trebuie spusă cu o forța la fel de mare, sau chiar mai mare, pentru un circuit complet și de efect.
2. Limbajul corpului tău poate să completeze acolo unde ai lacune de comunicare. Dacă ești pasionat ca și mine de body-language, știi că studiile arată că limbajul non-verbal domină limbajul verbal atât ca prioritate cât și ca putere de exprimare. În timpul discursului meu mi-a scăpat de câteva ori tonul vocii, de la emoții, însă am temperat prin mișcări ample și circulare ale mâinilor, prin zâmbet, prin mișcarea corpului și rotirea privirii prin sală.
3. Un discurs mai lent transmite de multe ori mai multă încredere decât unul rapid. Asta nu înseamnă că poți depăși timpul alocat (regulile de enunțare a discursului TED sunt foarte stricte și este imperativ să te conformezi). Un discurs mai lent înseamnă că, deși știi să te încadrezi bine în timpul tău, vei face pauze, vei pronunța clar fiecare litera și fiecare cuvânt, vei avea intonație și vei încheia clar o idee înainte să o începi pe alta. Aici mai am de lucrat și eu, trebuie să recunosc.
4. TEDx este despre idei noi. Indiferent ce temă alegi, este important să aduci noutate prin ceea ce spui. Eu am ales un termen nou ce ține de inovație și care nu a fost încă acceptat în dicționar. M-am pus în locul spectatorului care a plătit biletul de intrare și m-am gândit cu ce aș dori să plec acasă dupa eveniment: aș fi vrut să plec mai bogată în idei. Așa că am vorbit despre o idee care cred eu că ne poate îmbogăți, nu doar pe mine și pe tine, ci pe întreaga noastră generație, una, din fericire, extrem de fertilă pentru inovare.
5.  Vorbește despre oameni care te inspiră. Indiferent dacă acesta este tatăl tău, Steven Johnson sau Gutenberg.
6. Cum se îmbracă un speaker TED? Oripilată de ideea de outfit format din cămașa albă-pantalon negru/fustă neagră/blugi (cei care mă cunosc știu de ce), am ezitat în a alege o ținută care să fie decentă, acoperită, office, și în același timp una care să mă reprezinte. Cred că o alegere bună de outfit este în primul rând o culoare care te face să arăți fresh (eram în picioare de la 5 dimineața iar discursul meu a fost la 5 seara), care îți scoate în evidență frumos culoarea pielii și o siluetă care îți avantajează corpul într-un mod decent. Dar cel mai important- să te reprezinte, să fie ceva în care te simți bine și te poți concentra în totalitate la ceea ce vorbești.
7. Open up. Dacă alegi o temă mai serioasă, care poate să plictisească prin mult text sau definiții, alternează cu glume, cu povești personale sau chiar cu momente care emoționează, pentru a oferi o experiență completă celor din sală. Trebuie să recunosc că m-am emoționat și eu, povestind despre copilăria mea, despre ideea mea și despre ceea ce m-a făcut să iau anumite decizii până acum. Dar cred că anume acest gen de discurs, în care mă deschid ca o carte pe scenă, este parte din brandul meu personal și din cine sunt astăzi.

Sper să vă placă și vouă filmul discursului de mai jos, iar eu, tot ce pot să zic este… ne vedem la următorul TEDx!

Top 29 cărți la 29 ani

M-am gandit să fac un top cu 29 de cărți de citit până la 29 ani și să le aranjez frumos în fața voastră, ca pe un raft de bibliotecă.

În primul rand, acestea sunt cărțile pe care vi le pot povesti cu ochii închiși, indiferent dacă le-am citit la 15 ani sau alaltăieri. Apoi, acestea sunt titlurile care m-au modelat, m-au deconstruit și reconstruit înapoi, cu un fundament mai solid.  Binențeles că sunt mult mai multe, mai ales pentru că atunci când imi cade cu tronc un autor îl “hăituiesc” și citesc tot ce a scris acesta vreodată, din copilarie și până la moarte. Așa mi s-a întâmplat cu cei de la nr. 1, 10, 11, 13, 14, 22, 24, 25, 26, dar am menționat la fiecare din ei doar câte o carte (preferata mea), pe restul le veți descoperi voi sau poate chiar le-ați descoperit deja.

Am încercat, totuși, să enumăr cărțile fără de care m-aș simți dezgolită în fața vieții, cele care m-au învățat ceva și m-au ghidat spre anumite principii și idei de viață ce au ajuns să mă reprezinte.

Ordinea lor este aleatorie, exceptând cartea de la numărul 1., care este acolo de mulți ani și nu reușește să fie detronată de altă carte.

1. ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago
2. ”Middlesex”, Jeffrey Eugenides
3. ”Femeia nisipurilor”, Kobo Abe
4. ”Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov
5. ”Pacientul englez”, Michael Ondaatje
6. ”Parfumul”, Patrick Suskind
7. ”Portocala mecanică”, Anthony Burgess
8. ”Les enfants terribles”, Jean Cocteau
9. ”Lolita”, de Vladimir Nabokov
10. ”Hoții de frumusețe”, Pascal Bruckner
11. ”Plânsul lui Nietzsche”, Irvin Yalom
12. ”Portretul lui Dorian Gray”, Oscar Wilde
13. ”Generalul în labirintul său”, Gabriel Garcia Marquez
14. ”Bântuiții”, Chuck Palahniuk
15. ”Frunze de dor”, Ion Druță
16. ”Oameni și soareci”, John Steinbeck
17. ”Anna Karenina”, Lev Tolstoy
18. ”Maitreyi”, Mircea Eliade
19. ”Pielea”, de Curzio Malaparte
20. ”Magicianul”, John Fowles
21. ”Stalin cel Bun”, Victor Erofeev
22. ”Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa
23. ”Procesul”, Franz Kafka
24. ”Regele se-nclină și ucide”, Herta Muller
25. ”Spuma zilelor”, Boris Vian
26. ”Idiotul”, Fyodor Dostoevsky
27. ”The miniaturist”, Jessie Burton
28. ”Douăsprezece scaune”, Ilf si Petrov
29. ”Life of Pi”, Yann Martel

Privind acest top, îmi dau seama cât de mult mă reprezintă gusturile mele literare. Fara să trebuiască să mă descriu, acestea imi reflectă slăbiciunile, pasiunile, dependențele. Și de ce, mă rog, n-am putea să ne lăsăm îmbrăcați de cărți, nu de branduri de haine? Citesc, deci sunt sexy– chiar și la 29 ani și 3 luni.

Bookurești, ce bine că ești.

Nu pot să cred că s-au împlinit zece ani. Zece ani de când mă plimb, iubesc, înfloresc, plâng și cresc pe străzile Bucureștiului acesta. Atâtea locuri în care mi s-au închis uși în față, bănci pe care mi s-au dăruit buchete de flori, colțuri de stradă la care am fost lăsată să aștept, blocuri în fața cărora am fost sărutată cu foc. 

Le privesc pe geamurile mașinii galbene,  pătate de ploaie:

Gara de Nord, unde am coborât prima dată din trenul Prietenia (Chișinău-București), pășind cu dreptul. Era dimineața devreme, frig, noroi. Aveam două valize mari și o cutie de carton, pe care o strângeam la piept: o cutie de cizme, lungă și plată, în care aveam puse cu grijă farfurii, furculițe, ștergare (prosoape de bucătărie), și un… instrument de pisat usturoiul. Da, acea unelta ciudată, moștenită din generație în generație în familie, cu însemnele URSS-ului și prețul în copeici ștanțat în metal. Îl am și acum. Am schimbat 6 apartamente, tot atâtea dulapuri, dar, de fiecare dată când deschid sertarul de la bucătărie, instrumentul de pisat usturoiul e acolo și mă privește, parcă șoptindu-mi: “Nu uita cine ai fost. Cheia evoluției nu e să uiți, ci să-ți amintești, cu multă claritate, de unde ai pornit.”

Politehnica, unde aveam cursurile de la facultate. Pentru ceremonia de deschidere a primului an studențesc (1 octombrie 2006), mama îmi cumpărase un costum negru, deux pieces, cu fustă și sacou, o cămașă albă, servietă și pantofi cu toc. La Chișinău, festivitățile de deschidere a anului sunt ceva somptuos, unde ne îmbrăcăm cu haine noi, elegante. Mi-am făcut un coc, m-am machiat frumos și am plecat spre Aula unde avea loc festivitatea. Dar, ce să vezi, m-am rătăcit prin campus. Așa că am bântuit cu tocurile mele prin campusul plin de noroi și am ajuns cu întârziere la sala respectiva. Când am deschis ușa, în față mi s-a arătat un adevărat spectacol: tineri în converși, tricouri colorate, gălăgioși, așezați pe jos, pe scări, peste tot. Eu am intrat pe vârfuri, șoptind “Mă scuzați”, apropiindu-mă de rândurile cu scaune, în timp ce un profesor ținea un discurs pe fundal. Vâzând că ma apropii, trei studenți din primul rând au sărit ca arși: “Luați loc, doamna profesoară!” Să mai spun cum am roșit pe durata întregii festivități? Începând cu a doua zi am revenit la hainele mele normale de 19 ani, blugi, adidași și hanorac.

Apartamentul minuscul din 1 mai unde am dat prima petrecere din studenție și la care m-am trezit cu poliția la ușă și cu o avertizare de expulzare din țară. A fost cea mai intensă petrecere și ultima pe care am dat-o, la mine acasa, în toți anii aceștia.

Blocul din Amzei în care am avut primul birou, primul job important. Cum se clătina pardoseala când trecea tramvaiul. Cum se clătina pardoseala când trecea metroul. Cum mă găndeam de fiecare dată că e cutremur. Apoi mă bucuram că nu e, dar mă gândeam la cum va fi, când va fi.

Primul meu Showroom, din Brezoianu, și “Fata-n iarbă” rece și băută pe îndelete cu Gabriela după terminarea programului, cu muzică bună pe fundal, cu poveștile pline de suflet care ne leagă.

Apartamentul din Vitan în care am dat pentru prima dată afară un El, la mijlocul nopții, țipând și plângând. Ceainăria din Cotroceni în fața căreia ne-am reîmpăcat, îmbrățișându-ne sub ploaie, fără umbrele. Banca din IOR pe care stăteam și citeam când un El s-a apropiat pe la spate cu un buchet de floarea soarelui. Pasajul din Calea Victoriei în care un alt El mi-a spus: “În rochia asta arăți ca o poezie.” Paharele de vin la apus, în Herestrău. Răsăriturile din Centru Vechi, cu dureri de picioare și fericire.

Dar amintirile nu ar avea cum să încapă și nici nu se încheie aici. Povestea de dragoste dintre mine și București se scrie în fiecare zi: astăzi, pe str. Ion Oteteleșanu, la o cafea cu doamna I., prietena mea de 83 ani. Mâine, poate în Cișmigiu, când voi întâlni din greșeală vreun prieten din copilărie pe care nu l-am văzut de 10 ani, și vom râde împreună câteva ore bune, savurând o înghețată.

Bookurești, ce bine că ești!

 

 

 

 

Dependențe și migrenă statală

Azi, pe la prânz, într-o mașină galbenă, undeva prin sudul Bucurestiului, între doi furnizori, mi se face brusc dor de bunici și îi sun.

– Ce faceți? Vin peste o săptămână acasa, mi-e dor de voi! 

Vorbesc cu Mama (Bunica) despre “poama cățărătoare” pe care au mâncat-o graurii, de ploile care nu mai vin (https://www.youtube.com/watch?v=QtSVNyCmlNk ), de cumătrii, de vremea de la București.

– Nelu (Bunelu’) ce face?

-Iaca se bărbierește, se face frumos… răde bunica și mi-l dă la telefon pe Nelu. Îl intreb pentru cine sau pentru ce se face frumos.

– Apoi mâine e sărbătoare!

– Ce sărbătoare?

– Ziua Independenței R. Moldova! Ziua Independeței de “Urs” (URSS)! O să fie paradă, în centru.

– Independență nu doar de URSS, ci și de Europa, și de România…o fi bună, independența asta?

– Ei, asta nu-i tare bună… spune bunicul.

Bunicul meu, un model de intelect, de ascuțime și de profunzime. Director de școala, profesor de limba română și de șah, mândria familiei. Când Nelu vorbește, toată lumea ascultă, când Nelu glumește, toată lumea răde. Nelu ne-a învățat, de mici, poeziile lui Coșbuc și scrisorile lui Eminescu, pe care le recitam sărind coarda, la care ne testa din când în când să vadă că nu le uităm, Nelu cântă romanțe vechi românești, Nelu mi-a insuflat dragostea de neam și loialitatea față de istoria noastră.  Nelu a iubit și cartea și viața în egală măsură și îmi doresc, cel mai mult pe lume, să seman cu bunicul meu și la ce am în cap, nu doar la mărimea capului (și eu și el avem capul imens).

Mi-am amintit, vorbind despre Ziua Independenței, despre ultima mea vizita la neurolog. Doctorul mi-a recomandat, pentru ameliorarea migrenei cronice, să beau o cană de cafea în fiecare dimineață.

– Dar, domnule doctor, eu nu beau cafea. Și nu-mi place.

– Este un remediu recomandat pentru migrenă cronică, așa că eu vă sfătui să vă apucați de băut cafea! 

– Dar nu e bună cafeaua…

– Dacă beți doar una pe zi, doar dimineața, fără zahar și lapte, e bună.

Au trecut vreo doi ani și eu am devenit dependentă de cafeaua de dimineață, fără de care funcționez greu. E singura mea dependență, nu beau, nu fumez, nu joc ruletă, nu fac pariuri, nu mă droghez, nu iau calmante. Am observat, într-adevăr, o rarire a crizelor de migrenă, iar gustul și aroma cafelei mi-au intrat în sânge drept ceva care îmi face bine, chiar dacă nu depășesc doza.

Aceste gânduri sunt despre independențe, bune și rele. Despre independența de UE, de România, despre independența de cineva sau ceva care îți poate face bine. 

Basarabie, fii independentă de “Urs”! Nu trebuie să stai cu mâna întinsă la ușa nimănui! Ieși în stradă și sărbătorește, dacă nu ai ceva mai bun de făcut! Dar creeaza-ți dependențe sănătoase, fără zahăr și fără lapte, care au sens în rădăcinile istoriei neamului nostru, și care să rărească crizele de migrenă statală…

 

 

 

E toamnă fără cinșpe

E toamnă fără cinșpe,

privesc prin geam ploaia cu raze

sunt douazeci de ani de când mă răzgândesc

oglinda mi-e martor de zâmbet

metastaze

m-am săturat să mă grăbesc și să iubesc.

E toamnă fără cinșpe,

să cadă odată naibii frunza

să se usuce și să moară ca să pot

să scot din mine cuvântul-trădătorul,

Călăuza,

să redevin o apă și un tot.

Sa redevin o apă și-un pământ

Să nu pot să iubesc ce nu e sfânt.

Nu te cunosc, dar dacă așa ar fi bine,

ai săruta pe creștet timpul, pentru mine?

E toamnă fără cinșpe,

e vară și jumate,

legământ.

Lecții de viață la 29 ani

Nu o să mint, ultimul an a fost cel mai frumos an din viața mea. Nu pentru că ar fi fost ușor sau lipsit de probleme, ci pentru că am făcut o schimbare de traseu care pentru mine înseamnă totul. Pe lângă vacanțe și oameni aduși de val în viața mea, am urcat câteva trepte, iar acum, de aici de unde privesc, lumea se vede altfel.

Am schimbat multe lucruri, însă rubrica cu lecțiile învățate publicată de ziua mea rămâne la fel, deja al 7-lea an consecutiv:

1. Despre CURAJ. Anul acesta am învățat să fac surf: prima dată în Africa de Sud, alături de rechinii din Jeffrey’s Bay, iar apoi am continuat cu instructorul Zaki în Senegal (Dakar), pe o plaja “secretă”. M-am îndragostit “la primul val”, și n-am mai ratat nici unul, în cele 20 de zile petrecute în Africa. Am picat de multe ori, urât, m-am lovit la cap, la picior, mi-am invinețit șoldurile, coatele și genunchii, dar nu m-am lăsat. Trebuia să cad cu grijă, ca să nu mă înțep în arici de mare (sunt veninoși), să nu ma lovesc de pietre, să nu ma apropii prea tare de mal. Apa era gheață, sub 20 grade. La un moment dat m-am detașat de toate și am început să mă bucur de val, să ma ancorez acolo, în secunda respectivă, să mă las toată patrunsă de adrenalină. Și a fost minunat. La întoarcere, cel mai des m-ați întrebat: “Și, nu ți-a fost frica? Ești curajoasă!”. Sunt, oare? Mi-e frică să merg pe bicicletă, mi-e frică de câini, nu știu sa conduc (abia învăț acum), mă ia cu leșin când dau sânge. Dar nu, nu mi-e frică de viteză, înălțime, adâncime, de sporturi extreme, de căzături, de vânătăi, sau de rechini. Unii sar cu parașuta fără probleme, dar dacă văd un păianjen pe perete, încep să țipe de frică. Deci, ce e curajul până la urmă? Curajul e selectiv. Noi alegem peste ce frici putem să trecem și tot noi lăsăm neatinse unele limite pe care nu vrem să le depășim. Conștient sau inconștient, noi ne construim propria pânză de păianjen. 
2. Despre BANII care aduc FERICIREA. Atunci când sănătatea îți lipsește ca să-ți îndeplinești visele, sănătatea îți aduce fericirea. Atunci când doar prieteni îți lipsesc, prietenii îți aduc fericirea. Familia. O mașină nouă. Multe femei frumoase. Fericirea asta e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult. În loc să ne smiorcăim o viață întreaga că nu suntem fericiți pentru că nu avem acel trofeu, mai bine am căuta fericirea în mâna pe care o strângem seara în palmă, înainte să adormim. Așa, și sa ne ferim de cei cărora le lipsesc doar banii, pentru a fi fericiți. Acele persoane sunt condamnate la nefericirea cea mai nefericită dintre toate.
3. Despre Cavalerul cu Mască. Așa e, e un bărbat misterios, nu-l înțelegi, nu știi cum să-l citești, se contrazice, e aproape criptic. Nu e genul tău, și totuși parcă ai vrea să-i afli PIN-ul, doar așa, din curiozitate. Apoi te prinde într-un vârtej, scoate cuvintele potrivite, face niște gesturi care impresionează. Insistă, insistă, insistă. Cavalerul cu Mască e tipul de individ care  are câte o mască pentru fiecare femeie din viața lui. Pe cea ce iubește muzica, o duce la un concert folk. Pe cea credincioasă, la biserică. Pe cea iubitoare de carte, o cucerește dăruindu-i cărți, citând din cărți, glumind din cărți. Orice, doar ca ea să creadă ca el este “good enough”, pentru ca nu este “good enough”. Dacă era, nu și-ar fi scos toate măștile? Nu și-ar fi arătat adevărata lui față? Dar măștile cad, cu de-a sila sau trase de cineva, mai devreme sau mai târziu. Iar sub măști, pe acea față se reliefează atâta întuneric și nesiguranță, încât, dacă aș fi trecut pe lângă el pe stradă așa gol, aș fi crezut ca e o țigară stinsă, aruncată pe jos și călcată în picioare. Și încă un lucru am învățat de la acest cavaler- răutatea unui om nu poate fi iubită. Tratată, analizată, discutată, dar nu iubită. P.S.: Diferența dintre un băiat și un bărbat? Un puști își dărâmă partenera, un bărbat o sprjină să adauge pietre la fundamentul ei.
4. Despre lucruri ascunse. Lecția aceasta am primit-o chiar ieri de la cineva, și încă mă gândesc la ea. Mi s-a spus că acolo unde simți nevoia să ascunzi un om, o poveste, o idee, e ceva “necurat” la mijloc. La fel e cu partenerii pe care nu vrei sa-i etalezi, din diferite motive, și îi ții “în secret”. De fiecare dată când vrei să ascunzi ceva, gândește-te: ce e în neregulă? Această lecție ne poate salva din multe capcane.
5. Despre Super-Women. Anul acesta am trecut de la “nu știu” la “orice îmi doresc, pot învăța”, și apoi la “orice îmi doresc pot să învăț însă oare o să fac eu mai bine acel lucru decât cineva care se pricepe?”. Da, trebuie să știu un pic de contabilitate, însă nu voi renunța la contabilul meu. Trebuie să pot să conduc o mașină, și o voi face, însă dacă se oferă altcineva căruia îi place să conducă, îi cedez volanul. Mi-ar plăcea să pot sa cos, dar nu am acest talent, așa că de ce să cos prost? Nu mai bine găsesc pe cineva care să coase bine? Ipotetic, am ajuns la concluzia că până și Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea, și chiar dacă vedea prin pereți, nu știa să editeze în Photoshop. DA, le putem face pe toate, dar NU, nu putem fi bune/buni la toate.

Iată și lecțiile de anul trecut, iar la sfărșitul articolului, celelalte lecții de la alte zile de naștere:

Lectii de viata la 28 ani