Confesiunile unui baobab. Episodul 3

200px-Baobob_treeAu trecut atâţia pe lângă mine. Unii mai fericiţi, alţii mai trişti. Unii mai copii. Unii cu pas săltăreţ şi capul sus. Unii târând picioarele şi vorbind singuri şi abătuţi.

Eu mi-am tras seva şi mi-am crescut rădăcinile din tristeţea şi fericirea lor. Am crescut mare din dragostea pe care o duceau în inimile lor pentru că dacă ei iubesc lumea, şi eu îi iubesc pe ei. 

I-am acoperit cu frunzele mele atunci când am avut frunze. Mi-am scuturat florile, mi-am dăruit fructele lor, an de an. Am fost sterp şi uscat, am înviat de la primele ploi, doar ca să mă umplu un pic cu sufletul şi simţirea fiecarui om care trece pe lângă mine. Vreau sa cred că dupa sute de ani de când îi observ şi ii iubesc, am început să mă transform. Nu mai sunt copac, iau formă de om.

Mă joc cu păsările, sunt copilul-baobab. Cel pe care l-am văzut flămând şi desculţ. Câteodată simt un gol în tulpină, care mi se umple cu fluturi, sunt fetiţa-baobab. Cea pe care am văzut-o mutilată şi abuzată. Rădăcinile mi se rotunjesc, ma scutur graţios în bătăaia vântului, sunt femeia-baobab. Cea mai plăpândă şi cea mai puternică în acelaşi timp, exploatată de soţ,  ducând greutăţi pe cap şi greutăţi în suflet. Hrănesc pământul, hrănesc oamenii, hrănesc păsările, hrănesc cerul- sunt mama-baobab. Cea care îşi duce legănat copiii legaţi în spate, care trăieşte doar pentru ei, însă pentru ea nu trăieşte nimeni.

Dacă există un Dumnezeu, ar trebui să fie FEMEIE- ea este fără îndoiala începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. 

 

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

si episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

Advertisements

Domnul Gri. Episodul 2

1044471_521963091208536_1521257497_nEa nu şi-a imaginat vreodata că ar putea să iubească un bărbat ca el. Înălţime medie, greutate medie, atractivitate medie, masculinitate medie, inteligenţă medie, totul era mediu la el- genul de bărbat care trece neobservat pe stradă. Nu se evidenţia prea mult pentru că nu îşi dorea asta, avea eroare de epatare şi de tot ce ar putea atrage atenţia, aşa că se cufunda în… gri: haine gri, maşină gri, casă gri, viaţă gri, emoţii gri.

Dar într-o zi a zărit-o pe ea, cea mai colorată femeie din Univers.

Ea era exact opusul lui, ieşea în evidenţă oriunde, era înaltă, cu păr creţ dezordonat, cei mai negri ochi pe care i-a avut o fiinţă umană, de parcă absorbisera toate tainele lumii, şi un corp  de chitara flamenco neacordată. Avea mâini mici şi picioare mici care contrastau violent cu tipajul ei feminin, ca o adevărată femeie-copil. Aducea cu ceva dintr-un animal sălbatic, uşor împiedicată, uşor necizelată, dar suficient de simpatică încât să i se ierte toate greşelile de fineţe şi chiar să aiba acel “Je ne sais quoi”.

Când s-au cunoscut, la o petrecere, ea nici măcar nu l-a observat, deşi el încerca să intre în vorbă cu ea de ceva timp. Ochii ei au căzut mai degrabă pe prietenul lui, un tip mult mai carismatic, mai aproape de genul ei, căruia i-a oferit unul din acele zâmbete feminine cu efect garantat.

Se tot întâlneau în aceleaşi cercuri, el făcând tot posibilul ca să ştie unde, când şi cum va putea să o vadă din nou, să se umple de culoare şi energie de la izvorul nesecat care era ea. Îşi pregătea discursurile şi glumele din timp, le testa mai întâi pe prietenii lui trăsniţi: “Ce zici mă, dacă ma apropii de ea de la spate când e singură şi ii zic aşa: Pe mine mă aşteptaţi, domnişoară?”

Băieţii rădeau şi îi ziceau “fraierule” şi “nu e de nasul tău tipa”, dar el repeta obsesiv fraza respectivă în gând ca pe o poezie, îşi imagina până şi tonul, mişcările din mâini, ţinuta asortată, până ajungea la intonaţia perfectă.

Apoi îşi spunea:

“Femeia asta e incredibilă. Aş face orice să se uite la mine. Să-mi dea măcar o şansă.

N-am nici o şansă.”

 

Aici şi episod 1:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

Lectii de viata la 27 ani

10527911_10152591349532165_3272229557437638885_nE al 6-lea an la rând când scriu acelaşi articol, cu alte învăţaturi: “Lecţii de viaţă la xy ani”. Ronţăi nervos nişte mozzarella, revăd lecţiile din anii trecuţi şi mă gândesc dacă am reuşit să învăţ ceva sau doar mi-am luat-o peste nas în ultimul an.

Ei bine, amândouă.

1. Mi-am confirmat, odată şi pentru totdeauna, că în mine locuieşte o mică africană- e ceva in muzica, dansul, natura şi oamenii ţărilor africane pe care le-am vizitat care mă face să dau ochii peste cap de plăcere. E suficient să aud o melodie cu o tobă africană sau Body A Shake de Shaggy. E suficient să merg într-o piaţă să aleg stofe africane şi ating obiecte din lemn de abanos, să gătesc cu condimentele lor, să alerg prin nisip pe malul oceanului. Iubesc pamanturile africane pe care am calcat si m-aş muta oricând acolo. Am decis, deci, să-mi exprim această dragoste prin ceva special, unic, nemaivăzut în România şi Moldova. VA URMA

2. Despre castele de nisip şi castele din BCA. Am văzut că barbaţii care ţin la tine şi te preţuiesc cu adevărat vor să construiască, încet şi cu grijă, în jurul tău- nu castele din nisip ce se prăbuşesc la prima problemă, ci castele de beton. Ei sunt cei care vor sa te protejeze cu orice preţ de răul exterior şi iubesc în tine atât femeia, cât şi copilul, comunicând cu ambii. Cei care se avântă promiţându-ţi luna de pe cer şi grăbindu-te să te implici în lucruri în care nu eşti gata să te avânţi sunt cei care eventual dispar din peisaj la fel cum au apărut- dupa furtună. Fugi de ei, la fel cum ai fugi de un zid care e instabil şi in pericol să-ţi cadă în cap.

3. Există suflete pereche dar există şi suflete prieten. Este bine ca să înveţi să le diferenţiezi, pentru că e foarte uşor să le încurci- să fii cu cineva cu care simţi doar conexiune spirituală şi empatie, fără chimie. Sufletele prieten sunt pentru prietenie şi ajutor-reciproc, iar sufletele pereche… pentru restul.

4. Impactul tau asupra celor cu care comunici conştient sau nu este maxim. Mi s-a întâmplat de mai multe ori anul acesta un lucru deosebit de frumos. Am primit mesaje de la oameni pe care i-am cunoscut o singura dată sau pe care nu-i cunosc personal, dar care îmi povestesc cum i-am inspirat să facă un anumit lucru, să pornească într-o direcţie. Sunt oameni pe care i-am influenţat fără să-mi dau seama, în bine, cu un articol, un sfat sau un cuvânt potrivit la momentul potrivit. Atâta timp cât rămânem pozitivi şi ancoraţi adânc în subconştient, dar conştienţi de impactul major al cuvintelor noastre răspândite în eter, nu putem propaga decât lucruri pozitive în univers.

5. Despre oamenii schimbării şi oameni comozi. Nu sunt un suflet foarte vechi, dar nici foarte nou. Ştiu că în viaţa trecută am construit ceva frumos, estetic, iar acum îmi folosesc creativitatea la maxim pentru a dezvolta concepte noi în domeniul cultural. Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona aceea moale şi caldă îţi devine sicriu. Oamenii care îmi ies în drum sunt cei vizionari, cu care voi construi împreună o lume nouă, superioară celei deja existente. Alătura-te, dacă vrei să faci parte din ea, nu ne sta în cale, dacă îţi este frică să ieşi din zona ta de confort. Schimbarea e facută de cei care nu privesc înapoi!

Pentru o retrospectiva melancolica, iată şi lecţiile din anii trecuţi:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2013/08/08/lectii-de-viata-la-26-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2012/08/06/lectii-de-viata-la-25-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2011/09/02/lectii-de-viata-la-24-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2010/08/06/lectii-de-viata-la-23-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2009/05/17/lectii-de-viata-de-la-22-de-ani/

Frumuseţe cu smalţul sărit

10339734_10152433044952165_2959199490399382614_nÎntr-o zi m-am întalnit cu Nico într-o cafenea pentru ca sa discutăm un proiect comun şi ea m-a privit cu un zâmbet rătăcit:

– Cum reuşeşti? Cum să le reuşeşti pe toate? 

Am tăcut un pic, pentru că am înţeles că întrebarea nu era pentru mine, era în eter. Se adresa unui public invizibil, în numele tuturor femeilor tinere profesioniste, antreprenoare, etc. Mi-am privit vârfurile unghiilor cu smalţul ojei sărite uşor, şi am oftat ca o femeie adevărată.

E simplu, NU le reuşeşti pe toate.

Nu am timp sa merg la manichiura o data la 2 săptămâni, nu am timp de masaje, proceduri cosmetice, iar când aud o femeie care face asta mă gândesc- ce lux! Atâta timp liber! Merg des la coafat pentru evenimente şi şedinţe foto dar ora aia stată pe scaun mă scoate din minţi- mi se pare că e doar timp pierdut. Stau cu telefonul în mână şi trimit emailuri în timp ce Dorin, frizerul meu, meştereşte cu spor.

Ajung la sala sau fac jogging doar atunci când am timp şi energie, adica aproximativ o data la una-două săptămâni.

De când am intrat în industria modei ma plictiseşte maxim shopping-ul, prefer să-l fac doar în vacanţe. Mă plictisesc şi femeile care vorbesc despre haine şi pantofi toată ziua, care îşi pierd zilele dând scroll up şi scroll down pe site-uri de modă şi visând cu ochii deschişi la următoarea etichetă pe care o s-o cumpere şi care NU o să le facă mai fericite.

Mă încalţ comod ziua, pentru că merg în depozite de piele şi în ateliere de marochinărie, negociez preţuri şi încarc materiale grele în maşină.  De multe ori am tocurile în geantă, în caz că am un eveniment seara, în zilele acelea pur şi simplu ma transform, ca o Cenuşăreasă.

Când aveam showroom în Universitate împreună cu Gabi întodeauna ţineam acolo câteva ţinute de seară, astfel încât ne transformam pe loc, în 10 minute, cu Bostanul  galben aşteptându-ne parcat în faţa uşii. De fiecare dată când, înaintea unui fashion show mai mare, o întrebam “cu ce ne îmbrăcăm?”, ea imi spunea fraza de aur: “Este ultimul lucru la care mă gândesc acum.” De multe ori aveam DOAR 20 minute libere pe zi între clientele care intrau şi ieşeau din showroom şi atunci am dezvoltat metoda “hai să vorbim despre planificarea următorului eveniment şi facturi în timp ce mâncăm-ne machiem- ne schimbăm hainele- scriem pe blog- răspundem la mesaje- etc.”

Mă dau cu ruj în timp ce jonglez cu o mână facturile pentru contabile, lecţiile de şoferie şi masterul online. Prietenele mele râd de mine dar nu se supără, ele ştiu că tot timpul “sanda e cu programul făcut pe ore”, şi că dacă se decalează vreo întâlnire e posibil să nu ne mai vedem în ziua respectivă.

Poate ca nu sunt femeia din reclame, îngrijită până la perfecţiune, mai am şuviţe creţe rebele care ies în momentul cel mai nepotrivit, râd zgomotos şi merg repede pe stradă, dar consider că prin asta suntem deosebite eu, Nico, Gabi, şi alte femei ca noi. Suntem un haos creativ, o dezordine frumoasă, bibelouri unicat- pe alocuri cu smalţul sărit- dar care poate vor ajunge mai departe în viaţa decât pur şi simplu la uşa unui salon de frumuseţe.

Semne de carte

photo (5)
Fiind un bookaholic înrăit am ajuns să am, pe lângă cărţi si genti Bookletta, o colecţie destul de mare de semne de carte. Unele sunt standart, unele sunt pur funcţionale, însă astăzi o să vă povestesc despre semnele mele preferate de carte. De la stânga la dreapta.

Semnul de carte metalic cu cap de leu (zodia mea) este un cadou drag de la Ilinca, ea mi l-a adus de la un târg de Crăciun din Vienna. Este foarte comod dar chiar mai mult de atât, dă un aer vintage şi boem oricărei cărţi.

Următorul semn de carte, cel din stofă albastră cu flori este un cadou de la Gribook şi Elena Putina, designerul de book sleeves adorabile pe care am cunoscut-o de curând şi de creaţiile căreia m-am îndragostit- vedeţi aici http://www.bookletta.com/magazin/accesorii/ .

Urmează un elefant din piele- o amintire din călătoria mea în Benin. Este o piele tare, pictată manual, şi, da, încă mai miroase a Africa de care mi-e dor. Semnul de carte cu Timişoara este dăruit de Ana şi mă poarta cu gândul la unul din cele mai frumoase oraşe din România. Cel din Istanbul e luat de mine, în decembrie anul trecut, când, în sfârşit, m-am îndrăgostit incurabil de acel oraş magic.

Electronic Dictionary Bookmark e o invenţie geniala şi e tot de la Ilinca, prietena mea care ştie care-mi sunt pasiunile şi slabiciunile 🙂 Din câte ţin minte e din Liverpool, şi mi-e cel mai de folos atunci când citesc carţi în engleză, mai ales din domeniul marketing, unde sunt termeni necunoscuţi. Doar tastezi cuvântul, apoi OK, şi primeşti imediat definiţia din dicţionar.

Semnul-lampă e luat de mine de la Cărtureşti, are baterii şi se fixează de coperta cărţii. L-am exploatat în autobuz, în tren, peste tot, poţi citi fără să-ţi strici ochii şi îţi ţine şi cartea deschisă!

Cartea de joc e un trofeu de război- de la o piesă de teatru din Godot Cafe. Semnul de carte cu pictura lui Dali şi legendarele ouă-ceas (The persistence of memory, 1931) este luat chiar din Muzeul lui Dali din Figueres. Eu sunt mare fan Dali, încă din copilărie.

Urmează cel cu zeiţa Artemis, luat din Acropolis Museum, Atena, alt oraş extraordinar de frumos, cu atâta istorie şi cultură încât îţi intră pe sub piele. Iar ultimul semn de carte, dar nu cel din urmă, este de la Lisa, care ştie că ma topesc dacă văd pisici 🙂

Vouă ce fel de semne de carte vă plac? Şi de unde le cumpăraţi?

Dragu’ Mamii

35-3590-ZTV2F00Z

Pentru mine, Paştele era ea. Ne strângeam toţi în jurul ei, pentru că avea har. Eu nu prea ştiu ce înseamnă har, dar dacă există, în mod sigur ea îl avea. Bunica.

A fost cel mai credincios om pe care l-am cunoscut vreodată. A făcut 6 copii, a avut 11 nepoţi şi 8 strănepoţi şi a încercat să planteze seminţele credinţei în fiecare dintre noi. Am amintiri vagi cu Paştele, la biserică, de mână cu ea (ultima dată cred că am fost pe la 10 ani), şoptindu-mi când să-mi fac cruce şi unde să stau, ce să fac.

Când ieşeam de la biserica întotdeauna era mai fericită, mai uşoară. Aşa că şi noi eram mai fericiţi, mai uşori. Seara înainte de culcare ne punea să ne rugăm zicând “Înger, Îngeraşul meu”, tot de la ea învăţată. Iar ea, Mama, dupa ce ne culca pe toţi, îngenunchea la icoană şi stătea aşa vreo ora, şoptind cuvinte neînţelese de noi.

Paştele era ea. De Paşte, ajungeam dimineaţa devreme la ţară, în satul Ţahnăuţi, cam la 90 km de Chişinău. Cum intram trebuia sa spun “Hristos a înviat!” apoi să fug repede să mă spăl cu apa rece în care era un ou alb şi unul roşu şi câţiva bănuţi, pentru belşug. Apoi ne aşezam la masa lungă, cu circa 20 de oameni în jur, trei rânduri de farfurii şi de pahare şi bunătăţurile aburinde pe masă.

Bunica se aşeza ultima, dar fără ea nu începea nimic. Nu ne dadea voie să mâncăm până nu trecea farfuria cu mâncare sfinţită pe la fiecare: miel, brânză şi nafura. Apoi, începea nebunia ciocnitului ouălor şi poveştilor frumoase de familie. Î

n încheiere, inevitabil, făceam poza clasică, de familie numeroasă, cu copii, nepoţi şi strănepoţi aşezaţi pe treptele casei şi zâmbind călduros. Avem multe poze, din mulţi ani, cu Mama mai tânără, cu basmaua ei cu flori, sau tot mai bătrână, cu multe straturi de haine şi cu piciorul care a durut-o atât, cu cârjă sau sprijinindu-se pe un nepot sprinten.

Dupa ce s-a dus Mama, Paştele n-a mai fost niciodata la fel. Parcă centrul Universului s-a deplasat şi, în lipsa unui adeziv puternic, familia noastră s-a împrăştiat pe mai multe continente.

Inevitabil, în fiecare an, de Paşti, ma întristez. Pentru că mi-este dor de Ea. Pentru că ne făcea mai buni. Pentru că ţinea la tradiţii şi insista să le transmitem mai departe. Pentru că era adezivul care ne ţinea împreună. Şi mi-aş fi dorit să fiu iar copilul care aleargă în braţele ei ca să mă pupe iar apăsat pe obraz şi să-mi spună “dragu’ mamii “.

Tablou de Gustav Klimt: Gradina cu floarea-soarelui

De la Tamagotchi la Iphone

images (1)Cand m-am nascut eu, in 1987, singurul gadget disponibil era televizorul: mare si gri, plana ca un porumbel calator deasupra tuturor, aducand informatii scrise simplu in alb si negru sau rostite din vocale si consoane. Apoi, tin minte pick-up-ul- la care ascultam povesti frumoase romanesti- Harap Alb si Danila Prepeleac, minuni de care nu stiu cum au facut rost parintii mei in Chisinaul anilor ’90. Cateodata ai mei ascultau Patricia Kaas iar eu intonam ca un copil gangurind frantuzismele, fara sa intuiesc ca 20 de ani mai tarziu avea sa o vad live la Bucuresti, de la cativa pasi de scena.

Cand am mai crescut un pic, in perioada claselor primare, aveam un  player cu casete si casti, rosu, frumos, pe care il purtam prins la blugii mei-banana. Ascultam Pavarotti si Vivaldi si apoi Backstreet Boys, Spice Girls si Andre. Eram cea mai tare din parcare: umblam cu playerul prins la blugi (imi tragea blugii in jos, era greu), cu castile imense pe urechi si cu o mana in buzunar, privind lumea prin ochelari rotunzi de soare a la john lennon.

A urmat era “casetofoanelor” cu luminite colorate, care au venit odata cu Prodigy, Michael Jackson si Roxette, si au dat start nebuniei tipetelor si sariturilor ciudate ce marcau inceputul unei adolescente ciufulite. In paralel, un gadget misterios ne-a facut dependente pe noi, fetele: nebunia Tamagotchi! Instinctele materne probabil deja infloreau in noi, pentru ca tin minte clar ca am plans cu lacrimi de crocodil cand mi-a murit primul Tamagotchi pentru ca am uitat sa-l hranesc- era un pui de dinozaur. Pe al doilea l-am uitat in vestiar la cursurile de dans, iar al treilea s-a stricat pur si simplu. Asiaticii sunt niste genii perfizi pentru ca au inventat un gadget care sa declanseze in copii toate emotiile pe care le vor experimenta abia peste ani si ani: drama, afectiune, vina, grija, compasiune, dependenta, etc.

Eram prin clasa a 6-a cand am primit primul meu telefon mobil, un Nokia 33.10, argintiu, dragostea vietii mele. Il foloseam ca sa schimb sms-uri romantice cu baieti, sa barfesc cu prietenele mele si sa joc snake. Exista insa si un pret de platit- parintii te puteau controla prin el. Dar asta nu conta atunci, la varsta libertatii totale.

In urmatorul an a aparut mIRC-ul, si nebunia world wide web. Ai mei m-au pierdut definitiv atunci. Indragostita de un tip cu care vorbeam pe mIRC, am devenit dependenta de chat si nu mai dormeam, nu ma puteam trezi dimineata la ore. Prima mea dragoste poate fi astfel descrisa in urmatoarele cuvinte: ascii, asl pls, ping, lag, whois, ban, op. Cunoscatorii stiu despre ce vorbesc.

Am facut anemie destul de grava de la faptul ca stateam lipita de ecran 6-7 ore si ai mei mi-au taiat pur si simplu firul de internet de la modem. A fost cea mai dureroasa lovitura tehnologica pe care puteau sa mi-o dea. Si aveam doar 14 ani!

Au urmat telefoane mai bune, televizoare tot mai plate, internet tot mai rapid, hi5, facebook, blog, laptop, netbook, iphone, ipad. Undeva la mijloc insa, intre amprente si comenzi digitale, mi-am pierdut entuziasmul.

Astazi, merg pe strada si ascult muzica la castile mele minuscule, vorbesc cu Siri, public acest articol pe blog, citesc despre ceasul-telefon, si totusi, tehnologia s-a transformat dintr-o placere, dintr-un hobby- intr-o dependenta bolnava. Nu mai suntem impresionati de ea, este doar o necesitate de care nu ne mai putem lipsi, pentru a nu fi exclusi din cotidian. Pentru a fi acceptati de societate, trebuie sa fim mereu “conectati”. Altfel ne pierdem in spirala tacerii,

Si parca tot mai cool ma simteam la 10 ani in blugii mei-banana, cu playerul cu caseta care imi tragea in jos pantalonii, cu o mana in buzunar si cu libertatea de a face ce vreau cu timpul, cu pozele, cu textele, ideile mele.

 

 

 

 

Totul e simplu o data la 2000 ani

“Totul e simplu, atat de simplu, incat devine de neinteles.” N. Stanescuimages

Cand suntem copii alergam liber, nu avem greutati legate de picioare, suntem usori si vii. Ne imprietenim si ne certam rapid, nu exista trecut sau viitor, doar realitatea optimista si senzatia ca poti face orice iti doresti.

Tin minte foarte clar senzatia de cand eram mic copil- ca alerg intr-un camp si nu exista nimic in fata si nimic in spate, si totusi rad si ma bucur de libertatea clipei si de mirosul florilor pe care le strivesc sub talpile goale.

Dar apoi, in drumul spre maturitate, ni se tot leaga greutati de picioare. De unele scapam, dar majoritatea dintre noi acumuleaza, inevitabil, pana cand  ajungem sa caram un zid invizibil in spate, legat cu sarme dureroase ale traumelor din trecut. Daca inveti sa le vezi in jurul tau, pe zidurile de piatra ale oamenilor dragi apar insemnari, fraze mazgalite cu creta, scheme si desene.

Pe zidul unei prietene scrie: “Nu pot exista inafara unei relatii. Pentru ca nu-mi place sa fiu singura cu mine. Fii cu mine si fa-ma sa ma afund in esenta ta ca sa uit de mine.”

Pe zidul unei cunostinte cu care am lucrat scria: “imi place sa ma pierd in bratele mai multor oameni pentru ca nu au cum sa ma raneasca la fel de mult ca atunci cand te pierzi in bratele unui singur om.”

Pe zidul unui prieten scrie: “am fost ranit, am fost parasit, tot ce vreau sa fac este sa ranesc si sa parasesc. Nu ma lasa sa ma apropii prea mult.” E desenat si un cerc mare rosu in interiorul caruia scrie STOP.

Am mai citit si: “N-as putea sa iubesc pe cineva care ar ajunge sa iubeasca pe un barbat ca mine. Mi-e mai usor sa iubesc femeile care ma urasc.”

Zidul tau nu te face mai fericit. Cel mai probabil sperie pe multi si tine la distanta oameni de care ai dori sa te apropii. Dar este inevitabil- zidul tau se vede in privirea ta, in cuvintele pe care le alegi ca sa te exprimi, in felul cum te imbraci si cum zambesti. In tacerile tale. In felul cum te lasi imbratisat.

Intr-o lume de pereti care ne despart, insa, lasa-ma sa visez.

Vreau sa cred ca o data la doua mii de ani se intalnesc doua ziduri care se completeaza. A lui zice: “vreau sa fiu iubit” si al ei zice “vreau sa iubesc”, peretii dintre ei se darama iar cei doi sunt liberi sa alerge unul spre celalalt, incet sau rapid, fara trecut sau viitor, fara frici si fara greutati legate de picioare. Sunt liberi. Doar o data la doua mii de ani.

 

 

It’s a manTRAP.

mouse-cheese-trapDe-a lungul timpului am descoperit tot felul de specimene colorate, picante, unele reci si impunatoare, altele calde si cunoscute mie, mult prea cunoscute.

 

 

Am scris despre unele dintre ele- despre Hristosul la moda (https://sandacojocaru.wordpress.com/2013/11/24/tu-hristos-la-moda/) despre omul-oglinda(https://sandacojocaru.wordpress.com/2011/09/13/omul-oglinda/), despre oameni-castele (https://sandacojocaru.wordpress.com/2012/03/11/oameni-castele/), si altii.

Astazi mai adaugam unul la lista, Barbatul-Capcana. Cunosti acel tip de om despre care, dupa o perioada de comunicare sau relationare zici: “Nu pot nici cu el, nici fara el” ?

It’s A TRAP! A manTrap.

Iti trezeste o multitudine de intrebari, de framantari interioare, pentru ca nu intelegi ce te tine langa el si in acelasi timp de ce in capul tau nu te vizualizezi cu el in viitor. Intr-un fel va potriviti, toata lumea spune ca aratati superb impreuna si ca este un magnetism intre voi, ca pari fericita langa el, ca esti feminina si naturala. Iti hraneste orgoliul, te protejeaza, ce ai putea sa-ti doresti mai mult?

DAR, de exemplu, e un loser. Te enerveaza ca desi e trecut de 35 de ani nu are tinta in viata, nu e muncitor, viseaza sa fie milionar sau sa castige la loterie si pierde timpul prin cluburi. Te simti bine in prezenta lui dar de fiecare data cand incepeti sa discutati subiecte serioase ti se pare ca ai o discutie cu un baiat din gimnaziu si te interiorizezi plictisita.

SAU, desi este un om cu mintea foarte deschisa, plimbat prin lume si educat, este musulman. La inceput calatoriti impreuna, radeti mult si te face fericita. Apoi iti povesteste despre filozofia religiei lui si tu esti deschisa sa inveti (de ce nu? sunt deschisa sa invat despre orice religie), ti se pare fascinant sa auzi despre cele 5 vieti ale lor, despre viata de apoi si despre cum pisicile sunt sfinte si cainii nu. Apoi castiga teren, e mai sigur de tine si incepe sa fie tot mai radical, sa spuna ca anume calea lui este singura cale si dumnezeul lui este singurul dumnezeu. N-oi fi eu Maica Tereza, dar nu imi place sa mi se impuna nici un dumnezeu, nici macar la meu. Si nici lungimea fustei sau adancimea decolteului, inainte sa iesim in oras. Peste genunchi era un pacat capital, meritam pedeapsa prin gazare pentru asta.

Mai trebuie sa va povestesc despre tipul-tocmai-am-iesit-dintr-o-relatie-dificila care are sechele si proiecteaza pe tine frici, asteptari, frustrari? Tu afli cam tarziu despre asta, pentru ca iti ascunde bine trecutul. El la sigur nu si-a revenit inca iar tu sunt convinsa ca nu vrei sa joci rolul de psiholog gratis.

Barbatul-Capcana este genul de tip care are un atu – ceva care te tine alaturi de el, care il face interesant sau atractiv in ochii tai.In acelasi timp, cartea lui nu este suficient de mare pentru ca sa te cucereasca definitiv. Atunci cand jocul lui de carti devine neinteresant, te retragi, in tacere, fiindu-ti dor de el la nivel senzorial sau emotional si totusi stiind ca nu-l vrei alaturi de tine in continuare. Nici cu el nu e bine, nici fara el!

Iti revii eventual, prinsa intr-o noua si captivanta capcana sau nu, in dependenta daca ti-ai invatat sau nu lectia. Realizezi ca pierzi timpul alaturi de cineva care poate pentru alta femeie nu ar reprezenta o capcana, poate ca ea si-ar pune burka, s-ar converti, i-ar face psihoterapie pana la sfarsitul vietii (ei, probabil)  sau ar avea discutii interminabile cu tipul adolescent visator ratacit prin viata.

Data viitoare fii soarecele acela destept care, la vederea cascavalului in capcana, se ridica pe doua picioruse, se intoarce catre camera si spune:

“- E doar o capcana. Da-mi o provocare mai mare!”

De mana cu ingeri

20131115-234949.jpg

Vom invata sa ne iubim bunicii abia in clipa cand ii vom petrece
Frunzele vor rugini
Ne vom transforma noi in parinti si bunici ce vor fi petrecuti
copacii vor inflori
Iar bunii se vor juca in cer cu fratii nostri care nu s-au nascut
Zapada se va aseza lin peste ei-
Cei pe care nu am ajuns sa-i cunoastem
Cei pe care nu am avut cum sa-i petrecem
Cei care ne dor fara sa-i putem atinge
Dar ei ne vegheaza de acolo de sus
Copii nenascuti de mana cu parinti
Parinti de mana cu bunici
Stramosi de mana cu ingeri.