Bookurești, ce bine că ești.

img_8243

Nu pot să cred că s-au împlinit zece ani. Zece ani de când mă plimb, iubesc, înfloresc, plâng și cresc pe străzile Bucureștiului acesta. Atâtea locuri în care mi s-au închis uși în față, bănci pe care mi s-au dăruit buchete de flori, colțuri de stradă la care am fost lăsată să aștept, blocuri în fața cărora am fost sărutată cu foc. 

Le privesc pe geamurile mașinii galbene,  pătate de ploaie:

Gara de Nord, unde am coborât prima dată din trenul Prietenia (Chișinău-București), pășind cu dreptul. Era dimineața devreme, frig, noroi. Aveam două valize mari și o cutie de carton, pe care o strângeam la piept: o cutie de cizme, lungă și plată, în care aveam puse cu grijă farfurii, furculițe, ștergare (prosoape de bucătărie), și un… instrument de pisat usturoiul. Da, acea unelta ciudată, moștenită din generație în generație în familie, cu însemnele URSS-ului și prețul în copeici ștanțat în metal. Îl am și acum. Am schimbat 6 apartamente, tot atâtea dulapuri, dar, de fiecare dată când deschid sertarul de la bucătărie, instrumentul de pisat usturoiul e acolo și mă privește, parcă șoptindu-mi: “Nu uita cine ai fost. Cheia evoluției nu e să uiți, ci să-ți amintești, cu multă claritate, de unde ai pornit.”

Politehnica, unde aveam cursurile de la facultate. Pentru ceremonia de deschidere a primului an studențesc (1 octombrie 2006), mama îmi cumpărase un costum negru, deux pieces, cu fustă și sacou, o cămașă albă, servietă și pantofi cu toc. La Chișinău, festivitățile de deschidere a anului sunt ceva somptuos, unde ne îmbrăcăm cu haine noi, elegante. Mi-am făcut un coc, m-am machiat frumos și am plecat spre Aula unde avea loc festivitatea. Dar, ce să vezi, m-am rătăcit prin campus. Așa că am bântuit cu tocurile mele prin campusul plin de noroi și am ajuns cu întârziere la sala respectiva. Când am deschis ușa, în față mi s-a arătat un adevărat spectacol: tineri în converși, tricouri colorate, gălăgioși, așezați pe jos, pe scări, peste tot. Eu am intrat pe vârfuri, șoptind “Mă scuzați”, apropiindu-mă de rândurile cu scaune, în timp ce un profesor ținea un discurs pe fundal. Vâzând că ma apropii, trei studenți din primul rând au sărit ca arși: “Luați loc, doamna profesoară!” Să mai spun cum am roșit pe durata întregii festivități? Începând cu a doua zi am revenit la hainele mele normale de 19 ani, blugi, adidași și hanorac.

Apartamentul minuscul din 1 mai unde am dat prima petrecere din studenție și la care m-am trezit cu poliția la ușă și cu o avertizare de expulzare din țară. A fost cea mai intensă petrecere și ultima pe care am dat-o, la mine acasa, în toți anii aceștia.

Blocul din Amzei în care am avut primul birou, primul job important. Cum se clătina pardoseala când trecea tramvaiul. Cum se clătina pardoseala când trecea metroul. Cum mă găndeam de fiecare dată că e cutremur. Apoi mă bucuram că nu e, dar mă gândeam la cum va fi, când va fi.

Primul meu Showroom, din Brezoianu, și “Fata-n iarbă” rece și băută pe îndelete cu Gabriela după terminarea programului, cu muzică bună pe fundal, cu poveștile pline de suflet care ne leagă.

Apartamentul din Vitan în care am dat pentru prima dată afară un El, la mijlocul nopții, țipând și plângând. Ceainăria din Cotroceni în fața căreia ne-am reîmpăcat, îmbrățișându-ne sub ploaie, fără umbrele. Banca din IOR pe care stăteam și citeam când un El s-a apropiat pe la spate cu un buchet de floarea soarelui. Pasajul din Calea Victoriei în care un alt El mi-a spus: “În rochia asta arăți ca o poezie.” Paharele de vin la apus, în Herestrău. Răsăriturile din Centru Vechi, cu dureri de picioare și fericire.

Dar amintirile nu ar avea cum să încapă și nici nu se încheie aici. Povestea de dragoste dintre mine și București se scrie în fiecare zi: astăzi, pe str. Ion Oteteleșanu, la o cafea cu doamna I., prietena mea de 83 ani. Mâine, poate în Cișmigiu, când voi întâlni din greșeală vreun prieten din copilărie pe care nu l-am văzut de 10 ani, și vom râde împreună câteva ore bune, savurând o înghețată.

Bookurești, ce bine că ești!

 

 

 

 

Advertisements

One thought on “Bookurești, ce bine că ești.

  1. Chiar am vazut ieri, pe TVR2, “Destine ca-n filme”, unde, prin intermediul frumoasei emisiuni, am cunoscut un om minunat, tu! Care impartaseste aceeasi pasiune vibranta, ca a mea (si a multora), lectura!!
    Ma bucur sincer, sa te cunosc! (Fie si asa virtual, prin intermediul scrisului) 🙂

Scrie ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s