Să fii tânăr antreprenor sau tâmplar?

Female Construction Worker Kneeling Down Using A DrillCând mă sună vreo prietenă și îi răspund gâfâind că duc cutii grele și nu pot să vorbesc, realizez cât de puțină eleganță are munca aceasta de tânăr antreprenor. De multe ori glumesc, zicând că jobul meu seamană mai mult cu cel al unui lucrător pe șantierul de construcții. Ei bine, iată dovezile.

Citind un articol din 2015 pe Adevărul despre cele mai prost plătite joburi din România, am realizat cât de mult seamană ce fac ei cu ce fac eu (articol: http://adevarul.ro/economie/bani/cel-mai-prost-platite-joburi-romania-1_54d10130448e03c0fd3f4ce7/index.html )

În primul rând, sunt chelner și recepționer (locul 1), atunci când vin clienți la showroom. Eu mă ocup de ceai și cafea, eu mă ocup de răspuns la telefoane (cu mici excepții), planificat programările, negociat zile și ore.

De câteva ori pe săptămână fac și munca de pe locul 2- textilist, sau, în cazul meu, marochiner. Pentru că, chiar dacă nu mă ocup eu personal de producție, trebuie să fiu parte din proces. Trebuie să înțeleg cum se fabrică o geantă, să intervin atunci când se fac greșeli, să fiu conectată la tot ce ține de calitatea pielii și manoperei, să fiu informată despre cele mai nou tehnici dar și cei mai buni furnizori de pe piață, una foarte competitivă, de altfel.

Cel mai des fac munca unui tâmplar/ muncitor în construcții/ instalator, situați pe locurile 4 și 7. De ce? Pentru că la primul showroom, am zugrăvit cu mâna mea. La al doilea, am oprit singură o inundație. Am asamblat mobilă, am reparat piese de mobilier. Urc și cobor de pe scara metalică de construcții, înșurubez cuiere, lipesc plexiglas, fac și desfac standere în timp record. Am devenit maestru în mânuirea șurubelniței și a ciocanului.

Iar dacă e să fac un pas înapoi și să privesc în ansamblu, sunt și angajatul din cultură (locul 8), care promovează lectura, atrage edituri și scriitori și participă la târguri de carte, care luptă cu morile de vânt, dar care nu se dă bătut.

Zi de zi sunt curierul care lipeste cutii și colete, le incarcă și le descarcă, le notează, ierarhizează și completează formulare de livrare. Sunt hostess-ul de eveniment, care îi face pe toți invitații să se simtă bine. Sunt vânzătorul de la casă, care încasează, care face facturi, care pune în pungi. Sunt învățător, când trebuie să explic unei asistente ce are de făcut, de la început. Sunt asistenta care face powerpoint-uri, prezentări și baze de date.

Dacă este ușor? Sigur că nu. De cele mai multe ori ajung seara frântă acasă, cu dureri de spate mai ceva ca un instalator. Da, există și partea glamour și strălucitoare a acestei meserii, în cazul meu- conferințe de business, evenimente de modă, ședințe foto, interviuri, târguri de designeri, gale de premii, cocktailuri și baluri caritabile. Dar aceasta este doar cireașa de pe tort, alintul de la sfârșitul unei zile pline, recompensa pentru o muncă bine făcută, iar până ajungi acolo, sunt muuuulte cutii de cărat.

Așa că dacă aveați impresia că drumul de tânăr antreprenor vine din start la pachet cu un șofer cu mănuși albe, muncă liniștită de birou, apariții în presă și 100 de angajați eficienți, ei bine, țin să vă contrazic: cel puțin nu acesta este cazul dacă începeți ca mine, de jos.

Dar există un gând care ajută, dacă mai căutați consolare. Vreo 9 ani în urmă, când lucram în agenție de PR, șefa mea mi-a spus într-o zi: `Sanda, eu știu ce să-ți cer pentru că și eu am făcut munca ta.` În asta cred- în aceea că urcând treptat toate scările, cu bine și cu rău, și învățând să fac câte un pic din tot ceea ce înseamnă meseria mea, într-o zi voi fi un șef eficient, corect și vizionar. Voi ști exact ce trepte au de urcat ceilalți angajați, pentru că le-am călcat eu înaintea lor.

 

 

 

 

Primul meu TED Talk @TEDxCluj

La începutul acestui an am avut onoarea să fiu invitată drept speaker TEDx la evenimentul organizat de cei de la TEDxCluj, pe scena operei maghiare din Cluj. Cu aproape 1000 oameni în sală (vedeți mai jos VIDEO), spun cu mâna pe inimă că și emoțiile mele dinaintea discursului au fost pe măsură.

16708560_10154162858112041_1908027710028901461_n

Am fost întrebată:

  • de ce am ales să vorbesc în engleză- răspunsul este simplu- pentru inovație, aceasta este limba de referință, și mi s-a părut cea mai relevantă pentru poveștile pe care le-am spus. De asemenea, trebuie să spun că eu sunt rârâită în toate limbile, mai puțin în engleză și franceză (lucky me!).
  • de ce am ales această temă-  pentru că recent mi-am depus și disertația în același domeniu, cel care mă interesează cel mai mult- Tehnici de promovare a inovației. De altfel, Bookletta este inovație și am fost`mama ei` de la concepere, naștere, până la producție, promovare și vânzare. Domeniul inovației mă fascinează iar poveștile inovatorilor trebuie să circule, să ajungă cunoscute în lume, pentru a extrage din ele învățăminte.

Nu pot spune că a fost ușor, dar pentru mine, discursul de la TEDx a fost poate cea mai frumoasă experiență de vorbit în public de pănă acum, una care m-a încărcat cu putere și energie pentru a continua să inovez și să povestesc despre inovație. O experiență cu recompense interioare extraordinare, cu multă culoare și emoție (care se simte din plin și în vocea mea din timpul filmării).

Dacă ar fi să extrag 7 lecții valoroase, pe care să le transmit mai departe, după această experiență life-changing, acestea ar fi ele:

  1. Succesul/Eșecul discursului tău TED se decide în primele 5 secunde. Știu, Sun Tzu spunea ca victoria într-o  bătălie este decisă înainte ca aceasta să înceapă, dar în cazul unui discurs este un pic diferit: dacă ții minte prima frază și o spui cu forța necesară deschiderii unui discurs, cel mai probabil de acolo restul textului `va curge` fără probleme. Încheierea trebuie spusă cu o forța la fel de mare, sau chiar mai mare, pentru un circuit complet și de efect.
  2. Limbajul corpului tău poate să completeze acolo unde ai lacune de comunicare. Dacă ești pasionat ca și mine de body-language, știi că studiile arată că limbajul non-verbal domină limbajul verbal atât ca prioritate cât și ca putere de exprimare. În timpul discursului meu mi-a scăpat de câteva ori tonul vocii, de la emoții, însă am temperat prin mișcări ample și circulare ale mâinilor, prin zâmbet, prin mișcarea corpului și rotirea privirii prin sală.
  3. Un discurs mai lent transmite de multe ori mai multă încredere decât unul rapid. Asta nu înseamnă că poți depăși timpul alocat (regulile de enunțare a discursului TED sunt foarte stricte și este imperativ să te conformezi). Un discurs mai lent înseamnă că, deși știi să te încadrezi bine în timpul tău, vei face pauze, vei pronunța clar fiecare litera și fiecare cuvânt, vei avea intonație și vei încheia clar o idee înainte să o începi pe alta. Aici mai am de lucrat și eu, trebuie să recunosc.
  4. TEDx este despre idei noi. Indiferent ce temă alegi, este important să aduci noutate prin ceea ce spui. Eu am ales un termen nou ce ține de inovație și care nu a fost încă acceptat în dicționar. M-am pus în locul spectatorului care a plătit biletul de intrare și m-am gândit cu ce aș dori să plec acasă dupa eveniment: aș fi vrut să plec mai bogată în idei. Așa că am vorbit despre o idee care cred eu că ne poate îmbogăți, nu doar pe mine și pe tine, ci pe întreaga noastră generație, una, din fericire, extrem de fertilă pentru inovare.
  5.  Vorbește despre oameni care te inspiră. Indiferent dacă acesta este tatăl tău, Steven Johnson sau Gutenberg.
  6. Cum se îmbracă un speaker TED? Oripilată de ideea de outfit format din cămașa albă-pantalon negru/fustă neagră/blugi (cei care mă cunosc știu de ce), am ezitat în a alege o ținută care să fie decentă, acoperită, office, și în același timp una care să mă reprezinte. Cred că o alegere bună de outfit este în primul rând o culoare care te face să arăți fresh (eram în picioare de la 5 dimineața iar discursul meu a fost la 5 seara), care îți scoate în evidență frumos culoarea pielii și o siluetă care îți avantajează corpul într-un mod decent. Dar cel mai important- să te reprezinte, să fie ceva în care te simți bine și te poți concentra în totalitate la ceea ce vorbești.
  7. Open up. Dacă alegi o temă mai serioasă, care poate să plictisească prin mult text sau definiții, alternează cu glume, cu povești personale sau chiar cu momente care emoționează, pentru a oferi o experiență completă celor din sală. Trebuie să recunosc că m-am emoționat și eu, povestind despre copilăria mea, despre ideea mea și despre ceea ce m-a făcut să iau anumite decizii până acum. Dar cred că anume acest gen de discurs, în care mă deschid ca o carte pe scenă, este parte din brandul meu personal și din cine sunt astăzi.

Sper să vă placă și vouă filmul discursului de mai jos, iar eu, tot ce pot să zic este… ne vedem la următorul TEDx!

Top 29 cărți la 29 ani

15069147_530284150475609_977881622786691971_o

M-am gandit să fac un top cu 29 de cărți de citit până la 29 ani și să le aranjez frumos în fața voastră, ca pe un raft de bibliotecă.

În primul rand, acestea sunt cărțile pe care vi le pot povesti cu ochii închiși, indiferent dacă le-am citit la 15 ani sau alaltăieri. Apoi, acestea sunt titlurile care m-au modelat, m-au deconstruit și reconstruit înapoi, cu un fundament mai solid.  Binențeles că sunt mult mai multe, mai ales pentru că atunci când imi cade cu tronc un autor îl “hăituiesc” și citesc tot ce a scris acesta vreodată, din copilarie și până la moarte. Așa mi s-a întâmplat cu cei de la nr. 1, 10, 11, 13, 14, 22, 24, 25, 26, dar am menționat la fiecare din ei doar câte o carte (preferata mea), pe restul le veți descoperi voi sau poate chiar le-ați descoperit deja.

Am încercat, totuși, să enumăr cărțile fără de care m-aș simți dezgolită în fața vieții, cele care m-au învățat ceva și m-au ghidat spre anumite principii și idei de viață ce au ajuns să mă reprezinte.

Ordinea lor este aleatorie, exceptând cartea de la numărul 1., care este acolo de mulți ani și nu reușește să fie detronată de altă carte.

  1. ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago
  2. ”Middlesex”, Jeffrey Eugenides
  3. ”Femeia nisipurilor”, Kobo Abe
  4. ”Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov
  5. ”Pacientul englez”, Michael Ondaatje
  6. ”Parfumul”, Patrick Suskind
  7. ”Portocala mecanică”, Anthony Burgess
  8. ”Les enfants terribles”, Jean Cocteau
  9. ”Lolita”, de Vladimir Nabokov
  10. ”Hoții de frumusețe”, Pascal Bruckner
  11. ”Plânsul lui Nietzsche”, Irvin Yalom
  12. ”Portretul lui Dorian Gray”, Oscar Wilde
  13. ”Generalul în labirintul său”, Gabriel Garcia Marquez
  14. ”Bântuiții”, Chuck Palahniuk
  15. ”Frunze de dor”, Ion Druță
  16. ”Oameni și soareci”, John Steinbeck
  17. ”Anna Karenina”, Lev Tolstoy
  18. ”Maitreyi”, Mircea Eliade
  19. ”Pielea”, de Curzio Malaparte
  20. ”Magicianul”, John Fowles
  21. ”Stalin cel Bun”, Victor Erofeev
  22. ”Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa
  23. ”Procesul”, Franz Kafka
  24. ”Regele se-nclină și ucide”, Herta Muller
  25. ”Spuma zilelor”, Boris Vian
  26. ”Idiotul”, Fyodor Dostoevsky
  27. ”The miniaturist”, Jessie Burton
  28. ”Douăsprezece scaune”, Ilf si Petrov
  29. ”Life of Pi”, Yann Martel

Privind acest top, îmi dau seama cât de mult mă reprezintă gusturile mele literare. Fara să trebuiască să mă descriu, acestea imi reflectă slăbiciunile, pasiunile, dependențele. Și de ce, mă rog, n-am putea să ne lăsăm îmbrăcați de cărți, nu de branduri de haine? Citesc, deci sunt sexy– chiar și la 29 ani și 3 luni.

Bookurești, ce bine că ești.

img_8243

Nu pot să cred că s-au împlinit zece ani. Zece ani de când mă plimb, iubesc, înfloresc, plâng și cresc pe străzile Bucureștiului acesta. Atâtea locuri în care mi s-au închis uși în față, bănci pe care mi s-au dăruit buchete de flori, colțuri de stradă la care am fost lăsată să aștept, blocuri în fața cărora am fost sărutată cu foc. 

Le privesc pe geamurile mașinii galbene,  pătate de ploaie:

Gara de Nord, unde am coborât prima dată din trenul Prietenia (Chișinău-București), pășind cu dreptul. Era dimineața devreme, frig, noroi. Aveam două valize mari și o cutie de carton, pe care o strângeam la piept: o cutie de cizme, lungă și plată, în care aveam puse cu grijă farfurii, furculițe, ștergare (prosoape de bucătărie), și un… instrument de pisat usturoiul. Da, acea unelta ciudată, moștenită din generație în generație în familie, cu însemnele URSS-ului și prețul în copeici ștanțat în metal. Îl am și acum. Am schimbat 6 apartamente, tot atâtea dulapuri, dar, de fiecare dată când deschid sertarul de la bucătărie, instrumentul de pisat usturoiul e acolo și mă privește, parcă șoptindu-mi: “Nu uita cine ai fost. Cheia evoluției nu e să uiți, ci să-ți amintești, cu multă claritate, de unde ai pornit.”

Politehnica, unde aveam cursurile de la facultate. Pentru ceremonia de deschidere a primului an studențesc (1 octombrie 2006), mama îmi cumpărase un costum negru, deux pieces, cu fustă și sacou, o cămașă albă, servietă și pantofi cu toc. La Chișinău, festivitățile de deschidere a anului sunt ceva somptuos, unde ne îmbrăcăm cu haine noi, elegante. Mi-am făcut un coc, m-am machiat frumos și am plecat spre Aula unde avea loc festivitatea. Dar, ce să vezi, m-am rătăcit prin campus. Așa că am bântuit cu tocurile mele prin campusul plin de noroi și am ajuns cu întârziere la sala respectiva. Când am deschis ușa, în față mi s-a arătat un adevărat spectacol: tineri în converși, tricouri colorate, gălăgioși, așezați pe jos, pe scări, peste tot. Eu am intrat pe vârfuri, șoptind “Mă scuzați”, apropiindu-mă de rândurile cu scaune, în timp ce un profesor ținea un discurs pe fundal. Vâzând că ma apropii, trei studenți din primul rând au sărit ca arși: “Luați loc, doamna profesoară!” Să mai spun cum am roșit pe durata întregii festivități? Începând cu a doua zi am revenit la hainele mele normale de 19 ani, blugi, adidași și hanorac.

Apartamentul minuscul din 1 mai unde am dat prima petrecere din studenție și la care m-am trezit cu poliția la ușă și cu o avertizare de expulzare din țară. A fost cea mai intensă petrecere și ultima pe care am dat-o, la mine acasa, în toți anii aceștia.

Blocul din Amzei în care am avut primul birou, primul job important. Cum se clătina pardoseala când trecea tramvaiul. Cum se clătina pardoseala când trecea metroul. Cum mă găndeam de fiecare dată că e cutremur. Apoi mă bucuram că nu e, dar mă gândeam la cum va fi, când va fi.

Primul meu Showroom, din Brezoianu, și “Fata-n iarbă” rece și băută pe îndelete cu Gabriela după terminarea programului, cu muzică bună pe fundal, cu poveștile pline de suflet care ne leagă.

Apartamentul din Vitan în care am dat pentru prima dată afară un El, la mijlocul nopții, țipând și plângând. Ceainăria din Cotroceni în fața căreia ne-am reîmpăcat, îmbrățișându-ne sub ploaie, fără umbrele. Banca din IOR pe care stăteam și citeam când un El s-a apropiat pe la spate cu un buchet de floarea soarelui. Pasajul din Calea Victoriei în care un alt El mi-a spus: “În rochia asta arăți ca o poezie.” Paharele de vin la apus, în Herestrău. Răsăriturile din Centru Vechi, cu dureri de picioare și fericire.

Dar amintirile nu ar avea cum să încapă și nici nu se încheie aici. Povestea de dragoste dintre mine și București se scrie în fiecare zi: astăzi, pe str. Ion Oteteleșanu, la o cafea cu doamna I., prietena mea de 83 ani. Mâine, poate în Cișmigiu, când voi întâlni din greșeală vreun prieten din copilărie pe care nu l-am văzut de 10 ani, și vom râde împreună câteva ore bune, savurând o înghețată.

Bookurești, ce bine că ești!

 

 

 

 

Dependențe și migrenă statală

mold-LMAP-mdAzi, pe la prânz, într-o mașină galbenă, undeva prin sudul Bucurestiului, între doi furnizori, mi se face brusc dor de bunici și îi sun.

– Ce faceți? Vin peste o săptămână acasa, mi-e dor de voi! 

Vorbesc cu Mama (Bunica) despre “poama cățărătoare” pe care au mâncat-o graurii, de ploile care nu mai vin (https://www.youtube.com/watch?v=QtSVNyCmlNk ), de cumătrii, de vremea de la București.

– Nelu (Bunelu’) ce face?

-Iaca se bărbierește, se face frumos… răde bunica și mi-l dă la telefon pe Nelu. Îl intreb pentru cine sau pentru ce se face frumos.

– Apoi mâine e sărbătoare!

– Ce sărbătoare?

– Ziua Independenței R. Moldova! Ziua Independeței de “Urs” (URSS)! O să fie paradă, în centru.

– Independență nu doar de URSS, ci și de Europa, și de România…o fi bună, independența asta?

– Ei, asta nu-i tare bună… spune bunicul.

Bunicul meu, un model de intelect, de ascuțime și de profunzime. Director de școala, profesor de limba română și de șah, mândria familiei. Când Nelu vorbește, toată lumea ascultă, când Nelu glumește, toată lumea răde. Nelu ne-a învățat, de mici, poeziile lui Coșbuc și scrisorile lui Eminescu, pe care le recitam sărind coarda, la care ne testa din când în când să vadă că nu le uităm, Nelu cântă romanțe vechi românești, Nelu mi-a insuflat dragostea de neam și loialitatea față de istoria noastră.  Nelu a iubit și cartea și viața în egală măsură și îmi doresc, cel mai mult pe lume, să seman cu bunicul meu și la ce am în cap, nu doar la mărimea capului (și eu și el avem capul imens).

Mi-am amintit, vorbind despre Ziua Independenței, despre ultima mea vizita la neurolog. Doctorul mi-a recomandat, pentru ameliorarea migrenei cronice, să beau o cană de cafea în fiecare dimineață.

– Dar, domnule doctor, eu nu beau cafea. Și nu-mi place.

– Este un remediu recomandat pentru migrenă cronică, așa că eu vă sfătui să vă apucați de băut cafea! 

– Dar nu e bună cafeaua…

– Dacă beți doar una pe zi, doar dimineața, fără zahar și lapte, e bună.

Au trecut vreo doi ani și eu am devenit dependentă de cafeaua de dimineață, fără de care funcționez greu. E singura mea dependență, nu beau, nu fumez, nu joc ruletă, nu fac pariuri, nu mă droghez, nu iau calmante. Am observat, într-adevăr, o rarire a crizelor de migrenă, iar gustul și aroma cafelei mi-au intrat în sânge drept ceva care îmi face bine, chiar dacă nu depășesc doza.

Aceste gânduri sunt despre independențe, bune și rele. Despre independența de UE, de România, despre independența de cineva sau ceva care îți poate face bine. 

Basarabie, fii independentă de “Urs”! Nu trebuie să stai cu mâna întinsă la ușa nimănui! Ieși în stradă și sărbătorește, dacă nu ai ceva mai bun de făcut! Dar creeaza-ți dependențe sănătoase, fără zahăr și fără lapte, care au sens în rădăcinile istoriei neamului nostru, și care să rărească crizele de migrenă statală…

 

 

 

E toamnă fără cinșpe

E toamnă fără cinșpe,

privesc prin geam ploaia cu raze

sunt douazeci de ani de când mă răzgândesc

oglinda mi-e martor de zâmbet

metastaze

m-am săturat să mă grăbesc și să iubesc.

E toamnă fără cinșpe,

să cadă odată naibii frunza

să se usuce și să moară ca să pot

să scot din mine cuvântul-trădătorul,

Călăuza,

să redevin o apă și un tot.

Sa redevin o apă și-un pământ

Să nu pot să iubesc ce nu e sfânt.

Nu te cunosc, dar dacă așa ar fi bine,

ai săruta pe creștet timpul, pentru mine?

E toamnă fără cinșpe,

e vară și jumate,

legământ.

Lecții de viață la 29 ani

Nu o să mint, ultimul an a fost cel mai frumos an din viața mea. Nu pentru că ar fi fost ușor sau lipsit de probleme, ci pentru că am făcut o schimbare de traseu care pentru mine înseamnă totul. Pe lângă vacanțe și oameni aduși de val în viața mea, am urcat câteva trepte, iar acum, de aici de unde privesc, lumea se vede altfel.

Am schimbat multe lucruri, însă rubrica cu lecțiile învățate publicată de ziua mea rămâne la fel, deja al 7-lea an consecutiv:

  1. Despre CURAJ. Anul acesta am învățat să fac surf: prima dată în Africa de Sud, alături de rechinii din Jeffrey’s Bay, iar apoi am continuat cu instructorul Zaki în Senegal (Dakar), pe o plaja “secretă”. M-am îndragostit “la primul val”, și n-am mai ratat nici unul, în cele 20 de zile petrecute în Africa. Am picat de multe ori, urât, m-am lovit la cap, la picior, mi-am invinețit șoldurile, coatele și genunchii, dar nu m-am lăsat. Trebuia să cad cu grijă, ca să nu mă înțep în arici de mare (sunt veninoși), să nu ma lovesc de pietre, să nu ma apropii prea tare de mal. Apa era gheață, sub 20 grade. La un moment dat m-am detașat de toate și am început să mă bucur de val, să ma ancorez acolo, în secunda respectivă, să mă las toată patrunsă de adrenalină. Și a fost minunat. La întoarcere, cel mai des m-ați întrebat: “Și, nu ți-a fost frica? Ești curajoasă!”. Sunt, oare? Mi-e frică să merg pe bicicletă, mi-e frică de câini, nu știu sa conduc (abia învăț acum), mă ia cu leșin când dau sânge. Dar nu, nu mi-e frică de viteză, înălțime, adâncime, de sporturi extreme, de căzături, de vânătăi, sau de rechini. Unii sar cu parașuta fără probleme, dar dacă văd un păianjen pe perete, încep să țipe de frică. Deci, ce e curajul până la urmă? Curajul e selectiv. Noi alegem peste ce frici putem să trecem și tot noi lăsăm neatinse unele limite pe care nu vrem să le depășim. Conștient sau inconștient, noi ne construim propria pânză de păianjen. 13330504_10207975545139666_1285502982_n
  2. Despre BANII care aduc FERICIREA. Atunci când sănătatea îți lipsește ca să-ți îndeplinești visele, sănătatea îți aduce fericirea. Atunci când doar prieteni îți lipsesc, prietenii îți aduc fericirea. Familia. O mașină nouă. Multe femei frumoase. Fericirea asta e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult. În loc să ne smiorcăim o viață întreaga că nu suntem fericiți pentru că nu avem acel trofeu, mai bine am căuta fericirea în mâna pe care o strângem seara în palmă, înainte să adormim. Așa, și sa ne ferim de cei cărora le lipsesc doar banii, pentru a fi fericiți. Acele persoane sunt condamnate la nefericirea cea mai nefericită dintre toate.
  3. Despre Cavalerul cu Mască. Așa e, e un bărbat misterios, nu-l înțelegi, nu știi cum să-l citești, se contrazice, e aproape criptic. Nu e genul tău, și totuși parcă ai vrea să-i afli PIN-ul, doar așa, din curiozitate. Apoi te prinde într-un vârtej, scoate cuvintele potrivite, face niște gesturi care impresionează. Insistă, insistă, insistă. Cavalerul cu Mască e tipul de individ care  are câte o mască pentru fiecare femeie din viața lui. Pe cea ce iubește muzica, o duce la un concert folk. Pe cea credincioasă, la biserică. Pe cea iubitoare de carte, o cucerește dăruindu-i cărți, citând din cărți, glumind din cărți. Orice, doar ca ea să creadă ca el este “good enough”, pentru ca nu este “good enough”. Dacă era, nu și-ar fi scos toate măștile? Nu și-ar fi arătat adevărata lui față? Dar măștile cad, cu de-a sila sau trase de cineva, mai devreme sau mai târziu. Iar sub măști, pe acea față se reliefează atâta întuneric și nesiguranță, încât, dacă aș fi trecut pe lângă el pe stradă așa gol, aș fi crezut ca e o țigară stinsă, aruncată pe jos și călcată în picioare. Și încă un lucru am învățat de la acest cavaler- răutatea unui om nu poate fi iubită. Tratată, analizată, discutată, dar nu iubită. P.S.: Diferența dintre un băiat și un bărbat? Un puști își dărâmă partenera, un bărbat o sprjină să adauge pietre la fundamentul ei.
  4. Despre lucruri ascunse. Lecția aceasta am primit-o chiar ieri de la cineva, și încă mă gândesc la ea. Mi s-a spus că acolo unde simți nevoia să ascunzi un om, o poveste, o idee, e ceva “necurat” la mijloc. La fel e cu partenerii pe care nu vrei sa-i etalezi, din diferite motive, și îi ții “în secret”. De fiecare dată când vrei să ascunzi ceva, gândește-te: ce e în neregulă? Această lecție ne poate salva din multe capcane.
  5. Despre Super-Women. Anul acesta am trecut de la “nu știu” la “orice îmi doresc, pot învăța”, și apoi la “orice îmi doresc pot să învăț însă oare o să fac eu mai bine acel lucru decât cineva care se pricepe?”. Da, trebuie să știu un pic de contabilitate, însă nu voi renunța la contabilul meu. Trebuie să pot să conduc o mașină, și o voi face, însă dacă se oferă altcineva căruia îi place să conducă, îi cedez volanul. Mi-ar plăcea să pot sa cos, dar nu am acest talent, așa că de ce să cos prost? Nu mai bine găsesc pe cineva care să coase bine? Ipotetic, am ajuns la concluzia că până și Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea, și chiar dacă vedea prin pereți, nu știa să editeze în Photoshop. DA, le putem face pe toate, dar NU, nu putem fi bune/buni la toate.

Iată și lecțiile de anul trecut, iar la sfărșitul articolului, celelalte lecții de la alte zile de naștere:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2015/08/07/lectii-de-viata-la-28-ani/

Două povești din A 7-a călătorie în Africa

13330504_10207975545139666_1285502982_n.jpg

Am revenit de o săptămână la București din a 7-a călătorie în Africa (și a 4-a în Senegal, Dakar mai exact). Pe lângă pozele și scurtele povestiri de pe Facebook, exista două povești pe care vreau să le las aici.

#voyagesansbagage

E a 3-a oara când mi se pierde bagajul (prima dată, Sri Lanka, iar a doua tot în Senegal). De data aceasta însă a fost găsit prin miracol abia dupa 12 zile, când deja toți mi-au spus să-mi iau gândul de la el și făcusem lista de pierderi.

A fost ca o trecere peste o dependență, în prima săptămână am simțit sevrajul omului obișnuit cu anumite obiecte, stil de viață, cosmetice și haine care îmi lipseau, am fost nervoasă că am nevoie de ele azi, AZI, azi, și că le cumpărasem special pentru acea vacanță. Suntem noi, oamenii anului 2016, bolnavi, pentru că ni se spune prea mult de ce avem nevoie ca să fim fericiți și de unde putem cumpăra acele obiecte triste, când de fapt avem totul în interiorul nostru. Nu avem nevoie să căutăm comori înafară- noi suntem lada de comori.

După prima săptămână am început să mă obișnuiesc cu ideea ca “se întâmplă” și că de data asta mi s-a întâmplat mie. Mi-am dat seama atunci că vacanței mele nu-i lipsește nimic, poate doar șamponul potrivit, dar nici asta nu e era grav. După înca ceva timp am înțeles că singurele lucruri pe care le regretam din bagajul de 23,5 kg erau ia dăruita de tatăl meu la ziua mea și hainele făcute de mine din colecția Rusanda, pentru ca erau din materiale aduse din călătorii. În rest- totul putea fi înlocuit.

Prin ziua a 10-a eram deja un mic călugăr budist care se concentra pe ce a reușit “să salveze” în valiza de mână, să se bucure de cărțile de citit, cărțile de colorat, bijuterii, încălțămintea pentru scufundări, etc.

Am stat 12 zile fără make-up, fără ojă, fără feon, fără haine de seară, fără creme și accesorii. Dar ce să vezi? Bucuria mea era la fel de mare, cu și fără ele. Iar când deja mâ resemnasem, îmi învățasem lecția, făceam glume despre #voyagesansbagage, a apărut și bagajul. Să vă mai spun cu câtă fericire redescopeream fiecare lucrușor din valiza mea de 23,5 kg de parcă nu-l mai văzusem niciodată? Mă simțeam ca un copil la care a venit Moș Crăciun, în luna iunie.

#adrenalina

A doua poveste e cu multa apă în urechi. De revelion în Africa de Sud am încercat pentru prima dată surf (în Jeffrey’s Bay mai exact). Mi-a luat 3 ore să mă ridic o singură dată, instructorul era foarte “high” și era greu să înțeleg ce vrea să fac, iar valurile atât de mari încât instinctele mele îmi ziceau mai degrabă s-o iau la fugă în direcția opusă, că fuga-i sănătoasă.

Aici la Dakar am încercat din nou să învăț, cu Zaki, un instructor local, campionul național la stand-up paddling. Și ce să vezi? Am reușit să mă ridic din primul val, și până la sfârșitul vacanței n-am mai ratat niciunul.

Mulți m-au întrebat: Nu ți-a fost frică? Nu e foarte greu?

Adevărul este că eu si surful am avut “chimie” din prima secundă, indiferent cât de dureroasă e această pasiune. Am învățat că atunci când îți place ceva foarte mult, nu-ți pasă că e greu; că valurile, la fel ca în viață de multe ori, te tot împing afară violent și tu trebuie sa lupti cu ele ca sa revii în apă și să fii din nou în picioare; că trebuie să te ridici deși mâinile tale cedează, deși ai vânătai pe genunchi și pe șolduri, deși te-ai lovit la cap de placă și chiar dacă te ustura gâtul și nasul și nu mai poti să respiri de la atâta sare.

Iar când îi spuneam lui Zaki că mi-e frică să nu pic în arici de mare sau în pietre, Zaki imi zicea: “Te gândesti prea mult la cum o sa cazi si nu te mai bucuri de val”. Așa era, filozofia surfului se aplică perfect, în orice situație. Și iată-mă, dupa vreo 3-4 lecții, bucurându-mă atăt de mult de adrenalina unui val luat în picioare încât, dupa ce mă aruncam în apă chiuind, ieșeam, mă ștergeam la ochi și îl întrebam pe Zaki:

-Zaki, what did i do? Did i hold my hands right? I don’t remember.

Iar zămbetul lui complice n-o să-l uit prea curând:

– You were enjoying it.

Să ne bucurăm, deci, de fiecare val, și să chiuim chiar și după cele ce ne scot violent la mal. 

P.S.: Și dacă asta vă dă mai mult curaj, o să vă spun un secret: eu nu pot să merg pe bicicletă, mi-e foarte frica 🙂

 

 

 

 

 

Ora de Povești, 6 febr.

Ai mei mi-au spus povești până prin clasa a doua. Și acum țin minte cum veneau obosiți de la servici, dar chiar și așa, nu era seară în care să adorm fără poveste. Câteodată era “Scufița roșie”, sau “Crăiasa zăpezii”, preferata mea, dar cel mai des părinții mei inventau povești, pentru a-mi stimula imaginația.

Erau povești care înglobau tot felul de personaje interesante, Lupul cel Bătăuș, Veverița-Rița, Iepurașul cel Fricos, Cămila-Mila, și altele. În fiecare seara animăluțele aveau diferite aventuri, și eu abia așteptam episodul următor. Tatăl meu ațipea, de oboseala, pe marginea patului, iar eu îl trăgeam de mânecă:

– Tăticu, tăticu, și, ce-a făcut Lupul cel Bătăuș?

Se trezea și continua, de unde a rămas.

Mi-a rămas și acum dragostea pentru povești, povești pentru copii, povești de dragoste și abia aștept să am copiii mei pentru care să citesc în fiecare seară. Dar până atunci, Biblioteca Metropolitane București îmi oferă șansa frumoasă de a citi povești copiilor de 3-6 ani din București în una din filialele lor, sâmbătă, 6 februarie, alături de alți tineri ca mine.

Despre Ora de Povești, vă spun atât: suntem 16 povestitori, în 16 filiale, unde vom aduna copii și vom sădi în ei dragostea pentru carte, cuvânt cu cuvânt.

Eu vă invit, cu mic, cu mare, să ne amintim “Aventurile lui Winnie”, sâmbăta asta, de la ora 11:00, la filiala Bibliotecii Metropolitane Nicolae Balcescu, din Șoseaua Giurgiului nr. 86, aici event facebook: https://www.facebook.com/events/1677542959153817/ aici link comunicat de presa: http://www.bibmet.ro/articole.aspx?catId=13=3

Să sprijinim inițiativele frumoase, să deschidem cărțile și să plămădim noi eroi, pentru generațiile care vin.

12647281_10153833368742165_542613374322224330_n

 

 

Sic transit gloria mundi

IMG_5509

Să trăim și să-i pomenim, ni se spune, când cineva drag pleacă dintre noi.

Să ne cerem iertare, pentru tot ce am făcut și pentru tot ce n-am făcut.

Iartă-ne, Bunicule. Tu ai luptat în război cu arma și cu pumnul gol, ai fost împușcat, ai căzut pe front când încă erai copil. Noi ne dăm mari dar luptăm din casă, cu degetele butonând pe un ecran steril. Ai fost dus departe de casă, și nimeni nu te-a întrebat dacă vrei să lupți și pe care parte a baricadei, dacă ți-e sete sau frig. Noi ne plângem că ni se descarcă bateria.

Iartă-ne, Bunicule, că aruncăm mâncarea, când voi ați trecut prin foamete. Că aruncăm pâine, când voi ați mâncat de pe jos și v-ați pierdut prieteni pentru că nu le-a ajuns o fărâmitură.

Iartă-ne, Bunicule, că ne luptăm între noi, când în lume există atâtea rele. Tu le-ai cunoscut, le-ai supraviețuit, ai fost puternic. Noi suntem slabi, și lăsăm la putere oameni mai slabi decât noi. Ne cerem iertare că nu ne iubim suficient limba, când tu ai fost forțat să uiți cele patru clase de limbă română și să vorbești graiul Siberiilor. Dar tu n-ai vorbit.

Iartă-ne, ca nu mai iubim pământul, animalele. Ție ți-au luat pământul din fața casei și animalele direct din curte și te-au pus la muncă pe pământul lor. Iar apoi, când s-a schimbat regimul, tu ți-ai cumpărat cai, și i-ai iubit mai mult decât ai iubit oamenii. Țin minte cum îi iubeai pe cai, cum îi hrăneai cu ciocolată. Cum plecai să lucrezi la deal în fiecare zi, înainte să răsară soarele.

Iartă-ne, Bunicule, că n-am înțeles că nu vorbeai mult cu noi pentru că nu ne înțelegeai. Eram superficiali pentru tine, eram niște copii fără scop și fără ideal. Niște alintați, cu crizele noastre existențiale. Am aflat prea târziu povestea cu tatăl tău care a fost luat prizonier la austrieci. Și cum a îngrijit cu atâta drag caii boierului austriac, încât el a vrut să-i lase toată averea și fiica sa. Dar străbunicul s-a întors acasă în satul lui sărac, pentru pământ, pentru oameni, pentru caii săi care îl așteptau. Pentru că străbunicul meu Iustinian era un erou.  Iartă-ne, Străbunicule, că nu suntem eroi ca tine. Că plecăm și nu ne mai întoarcem. Că acasa e oriunde găsim bani și căldura.

Iartă-ne, Bunicule.

Tu ai fost o Legendă printe noi,

nu vom mai putea naște asemenea eroi.

(Așa trece gloria prin lume.)