Două povești din A 7-a călătorie în Africa

13330504_10207975545139666_1285502982_n.jpg

Am revenit de o săptămână la București din a 7-a călătorie în Africa (și a 4-a în Senegal, Dakar mai exact). Pe lângă pozele și scurtele povestiri de pe Facebook, exista două povești pe care vreau să le las aici.

#voyagesansbagage

E a 3-a oara când mi se pierde bagajul (prima dată, Sri Lanka, iar a doua tot în Senegal). De data aceasta însă a fost găsit prin miracol abia dupa 12 zile, când deja toți mi-au spus să-mi iau gândul de la el și făcusem lista de pierderi.

A fost ca o trecere peste o dependență, în prima săptămână am simțit sevrajul omului obișnuit cu anumite obiecte, stil de viață, cosmetice și haine care îmi lipseau, am fost nervoasă că am nevoie de ele azi, AZI, azi, și că le cumpărasem special pentru acea vacanță. Suntem noi, oamenii anului 2016, bolnavi, pentru că ni se spune prea mult de ce avem nevoie ca să fim fericiți și de unde putem cumpăra acele obiecte triste, când de fapt avem totul în interiorul nostru. Nu avem nevoie să căutăm comori înafară- noi suntem lada de comori.

După prima săptămână am început să mă obișnuiesc cu ideea ca “se întâmplă” și că de data asta mi s-a întâmplat mie. Mi-am dat seama atunci că vacanței mele nu-i lipsește nimic, poate doar șamponul potrivit, dar nici asta nu e era grav. După înca ceva timp am înțeles că singurele lucruri pe care le regretam din bagajul de 23,5 kg erau ia dăruita de tatăl meu la ziua mea și hainele făcute de mine din colecția Rusanda, pentru ca erau din materiale aduse din călătorii. În rest- totul putea fi înlocuit.

Prin ziua a 10-a eram deja un mic călugăr budist care se concentra pe ce a reușit “să salveze” în valiza de mână, să se bucure de cărțile de citit, cărțile de colorat, bijuterii, încălțămintea pentru scufundări, etc.

Am stat 12 zile fără make-up, fără ojă, fără feon, fără haine de seară, fără creme și accesorii. Dar ce să vezi? Bucuria mea era la fel de mare, cu și fără ele. Iar când deja mâ resemnasem, îmi învățasem lecția, făceam glume despre #voyagesansbagage, a apărut și bagajul. Să vă mai spun cu câtă fericire redescopeream fiecare lucrușor din valiza mea de 23,5 kg de parcă nu-l mai văzusem niciodată? Mă simțeam ca un copil la care a venit Moș Crăciun, în luna iunie.

#adrenalina

A doua poveste e cu multa apă în urechi. De revelion în Africa de Sud am încercat pentru prima dată surf (în Jeffrey’s Bay mai exact). Mi-a luat 3 ore să mă ridic o singură dată, instructorul era foarte “high” și era greu să înțeleg ce vrea să fac, iar valurile atât de mari încât instinctele mele îmi ziceau mai degrabă s-o iau la fugă în direcția opusă, că fuga-i sănătoasă.

Aici la Dakar am încercat din nou să învăț, cu Zaki, un instructor local, campionul național la stand-up paddling. Și ce să vezi? Am reușit să mă ridic din primul val, și până la sfârșitul vacanței n-am mai ratat niciunul.

Mulți m-au întrebat: Nu ți-a fost frică? Nu e foarte greu?

Adevărul este că eu si surful am avut “chimie” din prima secundă, indiferent cât de dureroasă e această pasiune. Am învățat că atunci când îți place ceva foarte mult, nu-ți pasă că e greu; că valurile, la fel ca în viață de multe ori, te tot împing afară violent și tu trebuie sa lupti cu ele ca sa revii în apă și să fii din nou în picioare; că trebuie să te ridici deși mâinile tale cedează, deși ai vânătai pe genunchi și pe șolduri, deși te-ai lovit la cap de placă și chiar dacă te ustura gâtul și nasul și nu mai poti să respiri de la atâta sare.

Iar când îi spuneam lui Zaki că mi-e frică să nu pic în arici de mare sau în pietre, Zaki imi zicea: “Te gândesti prea mult la cum o sa cazi si nu te mai bucuri de val”. Așa era, filozofia surfului se aplică perfect, în orice situație. Și iată-mă, dupa vreo 3-4 lecții, bucurându-mă atăt de mult de adrenalina unui val luat în picioare încât, dupa ce mă aruncam în apă chiuind, ieșeam, mă ștergeam la ochi și îl întrebam pe Zaki:

-Zaki, what did i do? Did i hold my hands right? I don’t remember.

Iar zămbetul lui complice n-o să-l uit prea curând:

– You were enjoying it.

Să ne bucurăm, deci, de fiecare val, și să chiuim chiar și după cele ce ne scot violent la mal. 

P.S.: Și dacă asta vă dă mai mult curaj, o să vă spun un secret: eu nu pot să merg pe bicicletă, mi-e foarte frica 🙂

 

 

 

 

 

Advertisements

Ora de Povești, 6 febr.

Ai mei mi-au spus povești până prin clasa a doua. Și acum țin minte cum veneau obosiți de la servici, dar chiar și așa, nu era seară în care să adorm fără poveste. Câteodată era “Scufița roșie”, sau “Crăiasa zăpezii”, preferata mea, dar cel mai des părinții mei inventau povești, pentru a-mi stimula imaginația.

Erau povești care înglobau tot felul de personaje interesante, Lupul cel Bătăuș, Veverița-Rița, Iepurașul cel Fricos, Cămila-Mila, și altele. În fiecare seara animăluțele aveau diferite aventuri, și eu abia așteptam episodul următor. Tatăl meu ațipea, de oboseala, pe marginea patului, iar eu îl trăgeam de mânecă:

– Tăticu, tăticu, și, ce-a făcut Lupul cel Bătăuș?

Se trezea și continua, de unde a rămas.

Mi-a rămas și acum dragostea pentru povești, povești pentru copii, povești de dragoste și abia aștept să am copiii mei pentru care să citesc în fiecare seară. Dar până atunci, Biblioteca Metropolitane București îmi oferă șansa frumoasă de a citi povești copiilor de 3-6 ani din București în una din filialele lor, sâmbătă, 6 februarie, alături de alți tineri ca mine.

Despre Ora de Povești, vă spun atât: suntem 16 povestitori, în 16 filiale, unde vom aduna copii și vom sădi în ei dragostea pentru carte, cuvânt cu cuvânt.

Eu vă invit, cu mic, cu mare, să ne amintim “Aventurile lui Winnie”, sâmbăta asta, de la ora 11:00, la filiala Bibliotecii Metropolitane Nicolae Balcescu, din Șoseaua Giurgiului nr. 86, aici event facebook: https://www.facebook.com/events/1677542959153817/ aici link comunicat de presa: http://www.bibmet.ro/articole.aspx?catId=13=3

Să sprijinim inițiativele frumoase, să deschidem cărțile și să plămădim noi eroi, pentru generațiile care vin.

12647281_10153833368742165_542613374322224330_n

 

 

Sic transit gloria mundi

IMG_5509

Să trăim și să-i pomenim, ni se spune, când cineva drag pleacă dintre noi.

Să ne cerem iertare, pentru tot ce am făcut și pentru tot ce n-am făcut.

Iartă-ne, Bunicule. Tu ai luptat în război cu arma și cu pumnul gol, ai fost împușcat, ai căzut pe front când încă erai copil. Noi ne dăm mari dar luptăm din casă, cu degetele butonând pe un ecran steril. Ai fost dus departe de casă, și nimeni nu te-a întrebat dacă vrei să lupți și pe care parte a baricadei, dacă ți-e sete sau frig. Noi ne plângem că ni se descarcă bateria.

Iartă-ne, Bunicule, că aruncăm mâncarea, când voi ați trecut prin foamete. Că aruncăm pâine, când voi ați mâncat de pe jos și v-ați pierdut prieteni pentru că nu le-a ajuns o fărâmitură.

Iartă-ne, Bunicule, că ne luptăm între noi, când în lume există atâtea rele. Tu le-ai cunoscut, le-ai supraviețuit, ai fost puternic. Noi suntem slabi, și lăsăm la putere oameni mai slabi decât noi. Ne cerem iertare că nu ne iubim suficient limba, când tu ai fost forțat să uiți cele patru clase de limbă română și să vorbești graiul Siberiilor. Dar tu n-ai vorbit.

Iartă-ne, ca nu mai iubim pământul, animalele. Ție ți-au luat pământul din fața casei și animalele direct din curte și te-au pus la muncă pe pământul lor. Iar apoi, când s-a schimbat regimul, tu ți-ai cumpărat cai, și i-ai iubit mai mult decât ai iubit oamenii. Țin minte cum îi iubeai pe cai, cum îi hrăneai cu ciocolată. Cum plecai să lucrezi la deal în fiecare zi, înainte să răsară soarele.

Iartă-ne, Bunicule, că n-am înțeles că nu vorbeai mult cu noi pentru că nu ne înțelegeai. Eram superficiali pentru tine, eram niște copii fără scop și fără ideal. Niște alintați, cu crizele noastre existențiale. Am aflat prea târziu povestea cu tatăl tău care a fost luat prizonier la austrieci. Și cum a îngrijit cu atâta drag caii boierului austriac, încât el a vrut să-i lase toată averea și fiica sa. Dar străbunicul s-a întors acasă în satul lui sărac, pentru pământ, pentru oameni, pentru caii săi care îl așteptau. Pentru că străbunicul meu Iustinian era un erou.  Iartă-ne, Străbunicule, că nu suntem eroi ca tine. Că plecăm și nu ne mai întoarcem. Că acasa e oriunde găsim bani și căldura.

Iartă-ne, Bunicule.

Tu ai fost o Legendă printe noi,

nu vom mai putea naște asemenea eroi.

(Așa trece gloria prin lume.)

 

Cu Vinil la Capatu’ Lumii

A trebuit să merg la Capătu’ Lumii, în Africa de Sud. Să zbor cu trei avioane și să nu dorm 24 ore. Să trec de la -5 la +40 grade. Să intru cu picioarele în oceanul Atlantic. Să mă cațăr sus, pe Table Mountain. Iar apoi, doar să deschid o pagină din cartea Vinil, de Igor Guzun, și să mă teleportez, instant, acasă.

Deși suntem generații diferite, avem atât de multe în comun, Igor Guzun și eu. Nu am stat la cămin, dar am trecut de la “pin”- copac la PIN-codul telefonului împreună. Nu am jucat fotbal pe terenul din sat, dar am prins tranziția de la socialism la socializare. Și tot împreună nu mai stăm pe gânduri, stăm pe Facebook.

IMG_6960

Împreună am învățat când se termină copilăria.

IMG_6961

Nu voi divulga mai mult din carte, această compilație colorată de jocuri, fericiri și dureri puse în cuvinte. Dar voi spune doar atât: vinilu’ ăsta vechi care se tot învârte, plin de praf, e în interiorul nostru. Unii îl țin ascuns în suflet, îl ascultă singuri, și nu-l împart cu nimeni. Alții, îi redau notele frumos pe paginile unei cărți cu autograf, ca să nu uităm. Iar alții, îl pun în Bookletta și îl iau cu ei la Capătu’ Lumii. Ca să povestească și altora despre cine au fost ei, înainte să fie cine sunt.

Acum, această carte se găsește și în România, detalii aici: https://www.streamland.ro/shop-3/recomandari/vinil-2/

Și autograful:

IMG_6958

12625875_952198758169305_826914243_n

8 locuri care fac România Mea

Atunci când ți-e drag un om, ți-e drag mai ales pentru acele câteva calități ale lui care îți fac viața mai frumoasă: pentru simțul umorului, pentru inteligența sau pentru bunătatea sa.

Ei bine, călătorind recent în Africa de Sud într-un grup internațional de oameni care nu știau mai nimic despre România, am simțit nevoia să-mi laud țara frumoasă, completă, cu multe de oferit, pentru toate gusturile, vârstele și buzunarele. Așa că am găsit 8 locuri care imi fac viața mai frumoasă și care au transformat România tuturor- în România mea.

12065965_10153656109532165_4635191110366474000_n

Vă invit să le descoperiți, si să povestiți și voi tuturor despre locurile mai mult sau mai puțin cunoscute care o fac unică.

  1. Sat Peștera, comuna Moieciu. Am dezvoltat o pasiune pentru satul acesta, locul meu de suflet și punctul preferat de pe harta României. Acolo merg să-mi încarc bateriile, să respir adânc, să nu ma grăbesc, să ma opresc doar si să privesc în jur. E un vârf de munte, un cătun liniștit cu niște peisaje extraordinare unde singurul zgomot care răsună peste văi este clinchetul clopotului de la gatul vacilor. Acolo merg an de an de 9 ani de zile, am văzut micul cătun crescând, de la o mână de pensiuni, la o duzină. Acolo mi-am dus prietenii, iubiții, acolo merg cu părinții, acolo duc oamenii alături de care pot și vreau să stau și în liniște. Căci e mult mai greu să taci cu cineva si să te relaxezi decât să arunci cuvinte de umplutura in aer, doar ca să eviți ce e cu adevărat important. Must-see: un dublu curcubeu deasupra drumului abrupt de urcare spre sat. Must-drink: o zmeurata la Casa Boierească. Must-eat: clătite cu dulceață de afine, dimineața, pe terasa panoramică de la Tăbăcaru’.
  2. Vama Veche. Pentru o experiență completă, se ia una bucată prietenă, una bucată mașină, doua bucăți costume de baie, niște muzică bună, se urcă în mașină și se pleacă, pur și simplu. Fără make-up, fără tocuri, fără fițe, fără produse de aranjat părul: nu are nici un rost, oricum o să-ți stea ca naiba de la “briza” din Vamă. Stai la Amphora într-o cameră cu vedere la mare sau la Sandalandala dacă vrei la cort. Filozofează într-un hamac pe Amphora Beach, acolo unde sunt cei mai talentați barmani. După apus, ia-ți o haină mai groasă și încalțăminte acoperită, ca să poți dansa până târziu în nisip. Must-eat: Clatitele cele mai vestite din țară și cu cele mai dubioase denumiri, la Papa Bun. Rapane, la Frontiera. Must-drink: cozonac. Vamaioții știu de ce.
  3. Maramu’, că bine zici tu. Știu, Maramu’ e prea general. De multe ori, de Paști sau de Crăciun ma găsiti acolo, la Baia Mare, în familia prietenelor mele, care mi-a devenit în timp a doua familie departe de casă. Timpul trece altfel acolo, cu mai multă bunătate peste oameni. Prețurile sunt “cu obraz”. Familia e familie, mersul la biserica e frumos, și reunește comunități. Urcăm în mașină și mergem să vedem  Memorialul Durerii, din Sighetul Marmatiei. Pe drum mâncăm un gulas bun undeva la poalele muntelui sau la o păstrăvărie ca-n povești. Dacă avem timp, mergem la Cimitirul vesel de la Săpânța sau cu mocănița. Dacă nu, ne relaxăm la “bai” (au niste centre extraordinare spa). Must-eat: placinta creață. Must-drink: o pălincă dublu distilată acasă la oameni buni. Limonadă la Le Bistrot.
  4. Transalpina. Pentru pârtie, pentru snowboard, pentru că acolo e mai puțin aglomerat. Pentru lacul care sclipește ca o oglindă în fața ta când cobori pe zăpadă. Noi am stat la pensiunea Domniței Sophie din satul Malaia, care are cele mai drăguțe gazde: un cuplu de oameni plini de haz și povești. Mai mult, au o brânză de capra excelentă. Dacă nu stați acolo, măcar mergeți să luați masa.
  5. Cluuuj. Sau chiar mai lung: Cluuuuuuuuuuuuuuuj. Pentru oamenii frumoși de acolo, care promovează lectura cu mâinile lor: Victor Miron de la “Cărțile pe față” și doamna Carmen care face pernele pentru carte ChicCitta. Pentru Libraria BookStory, o mică poveste, chiar în centrul orașului. Pentru Muzeul de Arta, Palatul Banffy. Pentru atmosfera boemă și relaxată a orașului, un “je ne sais quoi” pe care doar Clujul îl are. Must-eat & drink: Casa Boema, cu mâncărurile și ceaiurile lor magice.
  6. Constanta. De Constanța m-am îndrăgostit într-o dupa-amiază de septembrie, când ma plimbam singura pe acolo, dupa o ședință foto. Am găsit plaja Trei Papuci, am stat și am citit acolo câteva ore bune, pe un șezlong, cu simfonia valurilor pe fundal și cu un soare prietenos, inocent. Apoi am urcat în vechea moschee, până sus, am văzut Catedrala Sf. Petru și Paul care până acum e una din preferatele mele, m-am plimbat pe lângă vechiul, superbul Cazino. Îmi place diversitatea privirilor oamenilor, diversitatea arhitecturală a orașului. Apusurile în port. Dar mai ales, îmi place Constanța pentru că acolo oricât nu m-aș rătăci, nu ma pierd: toate drumurile ma duc tot la plaja Trei Papuci, cu umbrelele ei de stuf. Must-eat & drink: Crazy, On Plonge, Irish Pub.
  7. Brasov. O zi perfectă ar începe cu o plimbare prin orașul vechi, până la Piața Sfatului, cu o cafea fierbinte chiar acolo la mesele de pe terasele din piață. Apoi o vizită la Libraria Cărturești și la Humanitas, tot acolo. Un prânz pentru gurmanzi, la Casa Hirscher. Dupa masă, câteva ore de relaxare la Paradisul Acvatic, mai ales iarna, la sauna și apoi la piscina cu apă fierbinte în aer liber. Încheie seara cu un ceai de ierburi la Dr. Jekelius Pharmacy, o cafenea-farmacie (datează din 1905). Must-see: Muzeul Prima Scoala Romaneasca. Stay at: Casa Wagner, chiar în Piața Sfatului.
  8. Piatra-Neamț. Pentru centrul istoric (Curtea Domnească) și turnul lui Ștefan cel Mare. Pentru o urcare cu telegondola până sus pe munte. Pentru mănăstirile vechi din preajmă, pentru lacul-baraj Bicaz, pentru Cheile Bicazului, pentru panorame incredibile. Pentru cetatea Neamt si masivul Ceahlău. Must-eat & drink: Hanul Ancutei.

Ar mai fi multe frumuseți românești de adăugat, Sibiul, Timișoara, Iași, Suceava, Râșnov, mănăstirile din Bucovina. Îmi doresc să ajung în Deltă, acolo n-am fost niciodată încă. Mai am atâtea vârfuri de cucerit, atâtea povești de ascultat.

România mea e frumoasă de la nord la sud, de la vest la est, de la mare la munte și hăt până în câmpie.  S-o promovăm, deci, și s-o vorbim numai de bine, așa cum facem și cu cei mai scumpi oameni din viața noastră.

 

 

 

#colectiv

pe fiecare dintre voi ce care v-ați dus

v-aș lua în brațe

să vă strâng la un loc

v-aș săruta pe frunte înainte să închideți ochii

aș zâmbi fals, aș minți frumos

pentru acea ultimă licărire pură, într-o lume nedreaptă

v-aș spune că nimic nu e în zadar

v-aș spune că ați murit cu un scop,

ca să vă dau putere în aripi.

Dar care a fost scopul,

mă întreabă copilul cu ochi albaștri înainte să-i închidă

de ce am ars așa repede,

spune fata cu fața de cenușă

eu vreau sa știu

spune un înger ars, închizând ușa,

daca vom primi dreptate

și cine va plăti mai departe

12190995_1050913791626126_160448560627035795_n

Maidanezul de Prut

12122697_10153619570777165_6939566450266213897_nCateodata, Basarabia imi da putere, incredere in mine. Mai ales prin tinerii ei, care se ridica tot mai sus si prind curaj sa vorbeasca raspicat despre cine sunt si incotro vor sa se indrepte. De cele mai multe ori, insa, basarabenii mei ma fac sa ma simt neputincioasa.

Desi am plecat de multi ani de acolo,eu tot ma mandresc ca sunt basarabeanca si vorbesc deschis despre asta oricand, cu oricine de la Bucuresti. Bucurestenii se prind mai greu de unde vin, pentru ca mi-am pierdut un pic din accent. Romanii din Romania tot imi pun multe intrebari si au curiozitati in legatura cu Moldova, “cum e la noi” si “care e situatia politica acum”. Le raspund cu drag, si cu multa rabdare. Desi nu am avut niciodata probleme de adaptare si m-am integrat cu succes atat pe plan personal cat si profesional, tot “basarabeanco” sau “moldoveanco” am ramas, si asta implica intotdeauna un soi de exotism a la deja-vu club. Dar si un soi de atentie care nu-mi displace neaparat.

La Chisinau, insa, sunt reperata instant ca vin din Romania, dupa accent dar si dupa maniere. Mi se intampla tot mai des ca unii cunoscuti dar in special necunoscutii (taximetristii, chelnerii, etc) sa ma trateze ca pe o rara avis sau pur si simplu ca pe un outsider. Nu mai sunt de-a casei, sunt “bucuresteanca”. Chiar recent un prieten de familie nu stia cu cine vorbeste la telefon, nu mi-a recunoscut accentul, desi n-am folosit nici “super-tare frate” si nici “misto”, ci am vorbit asa cum vorbesc eu in fiecare zi.

Cel mai mult si mai mult ma deranjeaza la Chisinau cand sunt luata drept fraiera, pentru ca spun “Fiti amabil”, “Nu va suparati”, “Ati putea”, “Scuze” si alti termeni de politete. Zilele trecute eram in parcarea unui supermarket cu un cos gol si m-am apropiat de un tip sa-l intreb: “Nu va suparati, unde las si eu cosul asta?”. Raspunsul m-a lovit drept in frunte, tipul a aratat cu degetul intr-o directie si a strigat: “Ia-ti!” (abreviere de la “ia, uite-te”). I-am multumit. Si cu dispecerele de taxi am patit aceeasi rusine, am pacatuit cu prea multa politete si mi-am luat-o, de cateva ori. Am fost o fraiera.

Pe chelneri poti sa-i strigi o ora cu “fiti amabil” si trec pe langa tine, ei nu sunt obisnuiti cu asa ceva. Incearca sa strigi tare “Domnisoara!” sau, cum am mai auzit si ma oripileaza, “Domnu'”, si chelnerul vine instant. Pentru ca, in Moldova, pana si chelneru’ e Domnu’. Si atunci, tu cine esti?

Iata, deci, ce ma doare cel mai mult pe mine, din tot ce se intampla acum in Moldova: nu gropile, nu instabilitatea economica, nu chioscurile de pe strada, nu dezamagirea oamenilor, ci lipsa bunelor maniere la scara mare. Ma doare ca vom avea una, doua, trei generatii de oameni care nu vor invata sa spuna “Sarut-mana”, si care vor rade de fraierii ca mine, cei care indraznesc sa spuna asta. Nu vorbesc despre elite si despre intelectuali sau familii de la mijloc in sus. Buna educatie trebuie sa vina de la bunica din sat, ea sa te invete sa spui “multumesc” si “buna ziua”. Iar daca educatie nu e, nimic nu e. Degeaba incercam sa construim biserici pe nisipuri miscatoare.

Realizez ca am doua case, Chisinau si Bucuresti (doua inimi romanesti), si ca totusi ambele case ma considera outsider. Blocata intre doua jumatati ale aceleeasi identitati, fara sa reusesc sa mai fiu cine am fost, in nici un caz o rasa pura, ma auto-intitulez Maidanezul de Prut, cel care latra la ambele garduri: spre unul, ca sa afle mai multe despre celalalt, ca sa-si pastreze mintea deschisa. Spre celalalt, ca sa realizeze in ce mocirla se afunda cu buna-stiinta, si ca atunci cand construiesti ceva, dupa ce ai demolat tot, incepi reconstructia cu fundamentul. 

Iar daca ai ajuns pana aici, iti multumesc. Seara buna.

Of-of și Văleu Doamne

IMG_1354Îmi place să cred ca de când am plecat de acasa am crescut, tot mai sus, tot mai sus: călătoresc, învăț despre oameni și despre lume, vorbesc câteva limbi străine, am vizitat cele mai mari muzee ale lumii, am încercat mâncăruri exotice și sporturi neobișnuite.

Si totusi, desi sunt înnebunită după vinurile bune italiene și încerc să învăț zonele și felurile de struguri, din când în când parcă tot mi se face pofta de un “tulburel” de acasă, de un vin brut, de la bunicii de la Nord, care îmi face gura pungă. Deși imi plac restaurantele cu mancare puțină și gourmet, acasă, când fac eu mâncare pentru oamenii dragi, întotdeauna fac prea multă, “să ajungă, să nu rămâie nime’ flămând”, cum se zice la noi. Însă, de fiecare dată, (surpriză!) tot mai “rămâie”, așa că mă simt vinovată, și, conform tradiției, ii pun pe toti să termine din farfurie- acest tip de terorism alimentar se mosteneste tot genetic la basarabeni. Când gătesc, fără să-mi dau seama stau cu o mână rezemată în șold și un picior de cocostârc, așa cum am văzut atâtea generații de femei înaintea mea. Tot mi se pare ca totul trece cu miere, ceai de zmeura si ca totul e mai gustos cu usturoi…chiar și o “hrincă” de pâine. Tot sunt singura din gașca mea de la București care ține toast-uri la orice ocazie, ca la o nunta moldovenească fără sfârșit. Tot aș asculta muzică folclorică veche, la orice oră din zi sau noapte, tot știu să chiui la nunți și cu atâta naturalețe încât cred ca noi la naștere în loc să țipăm, chiuim. Nici măcar nu sunt superstițioasă dar știu când să bat de trei ori in lemn ca să nu alung norocul. Când e bine e “Dă Doamne” și când e rău e “Doamne ferește!”, și nu mă consider o ființă religioasă.

Și, deși sunt câțiva ani buni de când mi-am rătăcit accentul moldovenesc în favoarea unor vocale mai deschise, tot mi se mai intampla la cate o intrebare de suflet, de jăle, de dor, să vreau sa oftez si sa raspund:

– Olecuțâcă…

Nisipuri miscatoare

NESTEMÁTĂ, nestemate, adj. (În sintagma) Piatră nestemată (și substantivat, f.) = mineral rar, cu aspect atrăgător și duritate mare, folosit mai ales pentru podoabe; piatră prețioasă, piatră scumpă. ♦ P. ext. (Rar) De piatră scumpă. [Var.nestimátă adj..] – Cf. lat. aestimatus.

10801612_10153538220742165_8888926892970703750_nUn weekend la Chisinau inseamna cateva zile de relaxare acasa, langa omuleti dragi. In ultimul timp incerc in vacantele acasa sa critic cat mai putin si sa ma bucur mai mult de partile frumoase, asa, cu detasare, la fel cum vezi relatia cu un fost-iubit dupa mai mult timp, cand sunteti gata sa fiti prieteni din nou, fara reprosuri. Intru intr-o stare de negare si vreau sa vad doar ceea ce-mi place la orasul in care am crescut si in care m-am format. Merg doar acolo unde ma simt bine, in locurile mele de suflet.

Atata verdeata si frumusete… Bucurestiul n-a vazut. Chisinaul are acum cele mai frumoase haine, hainele de prima zi de scoala. Fructe, flori, mancaruri gustoase, vin nou in curand, sfarsitul lui august e perioada noastra de glorie, culegerea roadei.

Blocuri noi rasar peste tot, apartamente moderne, dar in spatele lor tot se vad “cutiile de chibrituri sovietice”. Cineva mi-a spus: “Ei, lasa tu blocurile vechi, uita-te la astea noi din fata!”, dar exista oare un viitor in care sa nu se vada si trecutul dureros? Nu, cel, putin nu la Chisinau. Se formeaza o falie tot mai mare intre cei ce locuiesc in trecut, in blocurile decolorate si diforme, si cei ce vor sa treaca in noile apartamente, ale viitorului.

Intr-o zi, in drum spre bunici, oprim sa luam niste fructe si legume de la o mini-piata de pe marginea drumului, dupa iesirea din Chisinau. O domnisoara imbracata relativ cochet pentru meseria ei, coafata si machiata, ne pune rosii si piersici in pungi si le cantareste. Ma uit la ea pentru ca m-am dezobisnuit de acest fel de a fi al unor femei, de a se aranja excesiv inclusiv cand duc gunoiul sau merg la cumparaturi. Se rostogolesc niste cartofi, ea se apleaca sa-i ridice, si atunci ii observ unghiile de la picioare: unghii false, din gel, roz si cu o piatra stralucitoare aplicata pe mijloc, ca un diamant. In jurul unghiilor, insa, degetele sunt murdare de pamant si murdarie si slapii ei la fel.

Toata dupa-amiaza am rulat in cap imaginea cu unghiile ei de la picioare, si ideea ca asta e, la urma urmei, cea mai reprezentativa imagine pentru Basarabia: o nestemata, murdara de pamant, praf si dezamagire. Un pamant fertil unde creste orice, daca nu este starpit de la radacina. Un loc unde oamenii au atatea de spus si de daruit lumii, insa nu au fost invatati decat cum sa se auto-cenzureze. Si ce e frica.

Mi-ar placea sa spun ca vad capatul tunelului, ca a rasarit o personalitate politica pe care s-o urmam orbeste, ca schimbarea dinspre trecutul recent spre viitor, sau revenirea la trecutul stramosesc se va realiza de catre generatia mea, la momentul ei de glorie, pentru ca eu asa sper. Pana atunci, insa, la fel ca niste oameni speriati ce au calcat stramb si au fost inghititi de nisipuri miscatoare, asteptam sa ne scoata cineva cu o funie salvatoare din mocirla in care ne murdarim degetele de la picioare.

Razboi de nisa

UnknownCateodata, dupa ce ajung seara acasa, imi scot coiful metalic, imi dau jos armura grea, imi pun sabia pe masuta din hol, intind picioarele obosite pe canapea si ma gandesc: pentru cine am luptat astazi? Sau, si mai bine: pentru ce?

Toti suntem (mai mult sau mai putin) razboinici. Daca nu duci razboiul tau, inseamna ca esti parte din razboiul altcuiva si tu il urmezi, orb, fara sa stii macar daca ai aceeasi viziune cu cel care striga “ATAAAAAAC!” sau doar ti-a fost inoculat asta. Razboaiele pe care le ducem, le pierdem sau le castigam ne ajuta sa dam “sens” vietii noastre, sau “meaningfulness” (vezi aici articol http://www.businessinsider.com/a-lesson-about-happiness-from-a-holocaust-survivor-2014-10 )

Asadar, gandeste-te: esti conducator de osti, sau carne de tun?
Eu cred ca fiecare are dreptul sa-si porneasca propriul razboi: cu un sistem, cu o nedreptate, cu o idee, cu o mentalitate, cu un brand, cu o campanie, cu un om. In functie de asta ne alegem prietenii, partenerii, care de multe ori sunt aliatii nostri pe campul de lupta, lunetisti care ne protejeaza din spate.
Cu cat e mai mic razboiul, cu atat mai mici pierderile, cu atat mai mari sansele de castig, dar si cu atat mai infima satisfactia castigatorului. Pana la urma, si infruntarea unui tantar e un mini-razboi, dar cat de mult iti imbunatateste viata biruinta asupra insectei nevinovate? Dupa o noapte de lupta crunta, manjit pe maini cu sangele victimei zburatoare, vei simti ca ai reusit sa oferi “sens” vietii tale? Cat de multa satisfactie simte prezentatorul de pe canapeaua colorata cand distruge imaginea unei vedete la televizor pe seama unor barfe, doar pentru a castiga audienta? El este razboinicul, si vedeta tantarul, sau invers?

Toti, absolut toti se inarmeaza cu ce au, cu bani, cuvinte, cunostinte , isi fac platosa din oameni sus-pusi sau sponsori, incalta talpi de vointa de fier, coif de incapatanare, si pornesc, urland salbatic,  la lupta: unii, pentru a gasi tratament pentru cancer, altii pentru a demonstra ca 7 tineri care au violat in grup o eleva sunt nevinovati. Unii, lupta toata viata pentru Unire. Altii, pentru ca sa legalizeze un drog.
Eu am cateva razboaie personale, pe diferite nise: pe unul l-am inceput inca in facultate, cand am decis sa promovez lectura printre tineri si sa nu-i las sa se lase de carte. Apoi, razboiul pentru Unire, care imi curge in sange. Mai este razboiul pentru limba romana in Basarabia, un razboi rece, dureros, nesfarsit. Imi doresc o lume mai buna pentru copiii mei, de asta cred ca trebuie sa luptam pentru a ne proteja planeta si resursele.

Indiferent de pe ce pozitie, cu penita in mana sau inarmata cu arc, de la distanta, cu arma in prima linie sau cu tricolorul pe obraz, cantand cuvinte dragi, stiu ca acestea sunt luptele pe care mi le asum eu, eu-suflet, si a caror victorie m-ar face pe mine mai intreaga, mai frumoasa. Sunt luptele care dau sens universului meu personal.
Poate ca nu mai suntem vanatori si culegatori de ceva vreme, insa tot mai suntem luptatori. Intrebarea este, la sfarsitul zilei, cand pui jos sabia pe noptiera, pentru cine ai luptat, daca e miza suficient de mare pentru tine, daca aduci sens vietii tale si vietii oamenilor din jurul tau prin aceasta lupta, sau doar incerci sa omori tantarul absurd de impersonal de la urechea altcuiva?

Si nu uita, nu suntem nici pe departe in vremuri de pace. This is SPARTA!