Lectii de viata la 27 ani

10527911_10152591349532165_3272229557437638885_nE al 6-lea an la rând când scriu acelaşi articol, cu alte învăţaturi: “Lecţii de viaţă la xy ani”. Ronţăi nervos nişte mozzarella, revăd lecţiile din anii trecuţi şi mă gândesc dacă am reuşit să învăţ ceva sau doar mi-am luat-o peste nas în ultimul an.

Ei bine, amândouă.

1. Mi-am confirmat, odată şi pentru totdeauna, că în mine locuieşte o mică africană- e ceva in muzica, dansul, natura şi oamenii ţărilor africane pe care le-am vizitat care mă face să dau ochii peste cap de plăcere. E suficient să aud o melodie cu o tobă africană sau Body A Shake de Shaggy. E suficient să merg într-o piaţă să aleg stofe africane şi ating obiecte din lemn de abanos, să gătesc cu condimentele lor, să alerg prin nisip pe malul oceanului. Iubesc pamanturile africane pe care am calcat si m-aş muta oricând acolo. Am decis, deci, să-mi exprim această dragoste prin ceva special, unic, nemaivăzut în România şi Moldova. VA URMA

2. Despre castele de nisip şi castele din BCA. Am văzut că barbaţii care ţin la tine şi te preţuiesc cu adevărat vor să construiască, încet şi cu grijă, în jurul tău- nu castele din nisip ce se prăbuşesc la prima problemă, ci castele de beton. Ei sunt cei care vor sa te protejeze cu orice preţ de răul exterior şi iubesc în tine atât femeia, cât şi copilul, comunicând cu ambii. Cei care se avântă promiţându-ţi luna de pe cer şi grăbindu-te să te implici în lucruri în care nu eşti gata să te avânţi sunt cei care eventual dispar din peisaj la fel cum au apărut- dupa furtună. Fugi de ei, la fel cum ai fugi de un zid care e instabil şi in pericol să-ţi cadă în cap.

3. Există suflete pereche dar există şi suflete prieten. Este bine ca să înveţi să le diferenţiezi, pentru că e foarte uşor să le încurci- să fii cu cineva cu care simţi doar conexiune spirituală şi empatie, fără chimie. Sufletele prieten sunt pentru prietenie şi ajutor-reciproc, iar sufletele pereche… pentru restul.

4. Impactul tau asupra celor cu care comunici conştient sau nu este maxim. Mi s-a întâmplat de mai multe ori anul acesta un lucru deosebit de frumos. Am primit mesaje de la oameni pe care i-am cunoscut o singura dată sau pe care nu-i cunosc personal, dar care îmi povestesc cum i-am inspirat să facă un anumit lucru, să pornească într-o direcţie. Sunt oameni pe care i-am influenţat fără să-mi dau seama, în bine, cu un articol, un sfat sau un cuvânt potrivit la momentul potrivit. Atâta timp cât rămânem pozitivi şi ancoraţi adânc în subconştient, dar conştienţi de impactul major al cuvintelor noastre răspândite în eter, nu putem propaga decât lucruri pozitive în univers.

5. Despre oamenii schimbării şi oameni comozi. Nu sunt un suflet foarte vechi, dar nici foarte nou. Ştiu că în viaţa trecută am construit ceva frumos, estetic, iar acum îmi folosesc creativitatea la maxim pentru a dezvolta concepte noi în domeniul cultural. Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona aceea moale şi caldă îţi devine sicriu. Oamenii care îmi ies în drum sunt cei vizionari, cu care voi construi împreună o lume nouă, superioară celei deja existente. Alătura-te, dacă vrei să faci parte din ea, nu ne sta în cale, dacă îţi este frică să ieşi din zona ta de confort. Schimbarea e facută de cei care nu privesc înapoi!

Pentru o retrospectiva melancolica, iată şi lecţiile din anii trecuţi:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2013/08/08/lectii-de-viata-la-26-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2012/08/06/lectii-de-viata-la-25-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2011/09/02/lectii-de-viata-la-24-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2010/08/06/lectii-de-viata-la-23-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2009/05/17/lectii-de-viata-de-la-22-de-ani/

Sute, mii, eu.

VLUU L110  / Samsung L110Până în ziua aceea, ea nu se prea ruga. Se ruga, ca şi mulţi pseudo-
credincioşii ortodocşi ai neamului, doar când o ajungea la os.

Şi când o ajungea la os, toate rugăciunile ei sunau la fel:

ajută-mă, ajut-o, da-mi, da-i, sanatate, sa fie bine, nu mai fac, ajutor, iarta-mi, am nevoie, iartă-ma, amin.

Nici măcar nu ştia de ce spune ce spune sau dacă o va ajuta cu ceva.

In ziua aceea, plimbându-se singură şi fără direcţie pe strazile cartierului vechi ale oraşului Milano, simţea nevoia sa intre din biserică în biserică, neştiind exact ce caută. În unele stătea mai mult, în altele mai puţin. Statea aşezată pe scaun nemişcată şi aştepta sa se întâmple ceva. Se lăsa absorbită de energia acumulată a miilor de rugăciuni spuse în sute şi mii de ani de sute şi mii de oameni.

Într-o bisericuţă catolică din anul 871 (Santa Maria Podone), cuvintele rugăciuniii au ieşit pentru prima dată din ea, de undeva din adâncurile ei, fără să fie gândite sau puse în ordine, înşiruindu-se ca nişte lacrimi interioare ce de mult timp se zbăteau să iasă:

– Doamne, eşti aici?

Şi daca TU esti aici, unde am fost eu până acum?…

Frunze de DOR, frunze ce dor

10330466_10152388116127165_382279336840250578_nFoarte puţină lume ştie că numele meu adevarat nu este Sanda, ci Rusanda. Din cauza ca este lung, cu R in faţă sau poate pentru ca e un nume rar, incă de mică mi s-a spus Sanda, Sănduţa. Alăturat cu numele meu de familie, CojocaRu Rusanda devenea aproape imposibil de spus pentru o rărăită.

Mama mea povesteşte că ea voia să ma cheme Ruxanda, dar tatăl meu a spus că vrea Rusanda, ca în cartea lui Druţă. Pe tatal meu îl cheamă Gheorghe, la fel ca personajul principal masculin din aceeaşi carte. Şi aşa a rămas numele meu.

Ieri am mers cu trenul de la Iaşi la Bucureşti şi am citit în 4 ore cartea “Frunze de dor”, de Ion Druţă, povestea frumoasă de dragoste dintre Gheorghe şi Rusanda.

In primul rand aceasta carte scurta si savuroasa m-a făcut să călătoresc în spaţiu şi timp, undeva mai aproape de rădăcinile mele. Am citit expresii si cuvinte vechi pe care le-am auzit doar de la bunicii mei, cândva, când vremurile erau mai colorate şi eu alergam printre picioarele lor.

Rusanda este o copilă visatoare şi ambiţioasă, care ştie ce vrea şi merge direct la sursă ca să obţină atenţia lui Gheorghe Doinaru, gospodarul singuratic şi neînţeles al satului.

“Vai, visurile acelea ale tinereţii, visurile primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară, şi te fură, şi te învăluie, şi te duc adânc, atât de adânc, încât, la un moment dat, devin esenţa vieţii tale, şi, dacă ţi s-ar cere: visurile sau viaţa, eşti gata să declari: de-mi luaţi visurile, luaţi-mi şi viaţa…”

Gheorghe se îndrăgosteşte instant de ochii căprui şi de inima intactă de visătoare a copilei, dar de la simţit până la făcut drumul din inima lui Gheorghe este lung şi întortocheat, presărat cu durerea pierderii cel mai bun prieten şi dubii în legătură cu soarta sa.

Rusanda primeşte o şansă unică, aceea de a trece de la muncile pământului la o meserie de învăţătoare în sat, şi, hotărâtă şi maximalistă, e cea care îi spune lui Gheorghe, la un moment dat: “Eu-s a ta de multă vreme şi poţi să mă iei când ţi-o fi voia.” Gheorghe întârzie, se zbate, se macină, succesul profesional al Rusandei îl alunga mai departe de ea, în loc să-l apropie. Se simte înstrăinat de acea copilă curată care acum este înconjurată de admiratori şi de succes.

“…Rusanda, ca şi mai înainte, îşi lipea obrazul de umărul lui, dar, în locul lui Gheorghe, găsea postavul hainei, erau multe rânduri de postav până la ceea ce se numea odata badea Gheorghe.”

Inevitabil, Gheorghe întărzie să pună piciorul în prag şi într-o zi află de la mama sa că Rusanda s-ar putea să se mărite cu altul. Speriat că s-ar putea s-o piardă din prostia lui, fuge spre casa ei pregătit să facă orice ca s-o recapete, însă, previzibil, Rusanda este deja cu profesorul de la şcoală, Pânzaru.

Gheorghe, îndurerat, pleacă direct la Gară să se recruteze în armată, să plece departe de durerea lui- “până va veni iar vremea frunzelor verzi pe acele meleaguri.” De fapt, întregul roman se învârte în jurul ideii că pentru ţărani, viaţa începe odată cu înverzirea frunzei şi se termină cu ruginirea ei. Atât.

Alte personaje simbolice îşi marchează paşii prin roman: poştaşul care aducea scrisorile de pe front, albe dacă soldatul era în viaţa, sau telegrame gri care anunţau moartea sa; Trofimaş, copilul-filozof, prin ochii căruia înţelegem sărăcia, durerea, pierderea fratelui; Domnica, prietena Rusandei, şi cuvântul pe care îl spunea în orice situaţie rămânea fără cuvinte, dar cu tonalităţi diferite- “Ei.”

Nu ştiu de ce Druţă a decis să încheie atât de trist şi de absurd cartea “Frunze de dor”. L-am urât pe Gheorghe, pentru că nu a ştiut să lupte pentru Rusanda, pentru că ales un război strain în locul războiului inimii sale. A fugit de emoţii, a întârziat, ca un laş, a fugit de tot ce are mai scump pe lume şi şi-a lăsat şi mama singură şi neajutorată.

Rusanda va fi bine, inevitabil, însă o bucată scumpă din inima ei va pleca odata cu trenul care se mişcă încet încet spre front:

“- Şi pe Rusanda, cui o laşi? Ce sa faca? Ce sa- spun?

– Îi spui că… a ruginit frunza din vii…şi rândunelele…

– Şi rândunelele?

– Au plecat.”

PS: Exista 107 Rusande pe toată planeta. Mă mândresc să fiu una dintre ele. Mulţumesc, tăticu!

Books & the city, femeile care citesc cuceresc oraşul!

Două bucureştence şi două basarabence au decis să scoată cărţile în stradă şi femeile care citesc în faţă promovând o colecţie de tricouri cu mesaje pro-citit sub numele “Books & the city”.

10250898_724697367582459_1879317887_n

Femeia care joaca in fimul “Books & the city” este un personaj urban, trendy, smart şi neînfricat. Ea are curajul să poarte tricouri pe care scrie cu negru pe alb: Read me by my covers”,  “Reading is dreaming with open eyes”, “I love BIG BOOKS and I can’t liesauPlease, say it again, HOW BIG is your library?.

Smart-trendy is the new trendy, iar tricourile din colectia Womanness “Books & the city” sunt uşor de purtat şi accesorizat cu gândurile tale cele mai colorate.

 

În ceastă colecţie de tricouri sunt implicate trei branduri cunoscute în rândul tinerilor: Bookletta, Sweet Paprika şi Womanness. Ianula, Gabriela, Monica şi Sanda sunt patru PR-iţe şi tineri antreprenori pasionate de carte si trend-uri urbane şi au ales să promoveze cărţile şi lectura prin aceasta colecţie-capsulă de tricouri. După cum însăşi Sanda-autoarea genţilor Bookletta care promovează lectura-spune: “Books & the city scoate femeile deştepte în stradă, le înarmează cu cărţi şi tricouri cu mesaje magice care le dau super-puteri! Aşadar, atenţie, femeile deştepte cuceresc Bucureştiul!”

 Tricourile vor fi disponibile pe paginile de Facebook Womanness şi Bookletta.

Tricouri Womanness: http://www.facebook.com/pages/Womanness/588139707931753

Genti Bookletta:  https://www.facebook.com/Bookletta

http://www.bookletta.com

Fuste Sweet Paprika: http://www.sweetpaprika.ro

Fotograf: Diana Barbu http://www.facebook.com/DianaBarbuPhotography

10250724_724695894249273_1407990263_n

10270057_724699660915563_852243571_n

10253256_724699647582231_2012296414_n

10264562_724698884248974_642266700_n

10270101_724694954249367_585068710_n

10173459_724695017582694_1344996087_n

10268208_724694990916030_1355740521_n

De la Tamagotchi la Iphone

images (1)Cand m-am nascut eu, in 1987, singurul gadget disponibil era televizorul: mare si gri, plana ca un porumbel calator deasupra tuturor, aducand informatii scrise simplu in alb si negru sau rostite din vocale si consoane. Apoi, tin minte pick-up-ul- la care ascultam povesti frumoase romanesti- Harap Alb si Danila Prepeleac, minuni de care nu stiu cum au facut rost parintii mei in Chisinaul anilor ’90. Cateodata ai mei ascultau Patricia Kaas iar eu intonam ca un copil gangurind frantuzismele, fara sa intuiesc ca 20 de ani mai tarziu avea sa o vad live la Bucuresti, de la cativa pasi de scena.

Cand am mai crescut un pic, in perioada claselor primare, aveam un  player cu casete si casti, rosu, frumos, pe care il purtam prins la blugii mei-banana. Ascultam Pavarotti si Vivaldi si apoi Backstreet Boys, Spice Girls si Andre. Eram cea mai tare din parcare: umblam cu playerul prins la blugi (imi tragea blugii in jos, era greu), cu castile imense pe urechi si cu o mana in buzunar, privind lumea prin ochelari rotunzi de soare a la john lennon.

A urmat era “casetofoanelor” cu luminite colorate, care au venit odata cu Prodigy, Michael Jackson si Roxette, si au dat start nebuniei tipetelor si sariturilor ciudate ce marcau inceputul unei adolescente ciufulite. In paralel, un gadget misterios ne-a facut dependente pe noi, fetele: nebunia Tamagotchi! Instinctele materne probabil deja infloreau in noi, pentru ca tin minte clar ca am plans cu lacrimi de crocodil cand mi-a murit primul Tamagotchi pentru ca am uitat sa-l hranesc- era un pui de dinozaur. Pe al doilea l-am uitat in vestiar la cursurile de dans, iar al treilea s-a stricat pur si simplu. Asiaticii sunt niste genii perfizi pentru ca au inventat un gadget care sa declanseze in copii toate emotiile pe care le vor experimenta abia peste ani si ani: drama, afectiune, vina, grija, compasiune, dependenta, etc.

Eram prin clasa a 6-a cand am primit primul meu telefon mobil, un Nokia 33.10, argintiu, dragostea vietii mele. Il foloseam ca sa schimb sms-uri romantice cu baieti, sa barfesc cu prietenele mele si sa joc snake. Exista insa si un pret de platit- parintii te puteau controla prin el. Dar asta nu conta atunci, la varsta libertatii totale.

In urmatorul an a aparut mIRC-ul, si nebunia world wide web. Ai mei m-au pierdut definitiv atunci. Indragostita de un tip cu care vorbeam pe mIRC, am devenit dependenta de chat si nu mai dormeam, nu ma puteam trezi dimineata la ore. Prima mea dragoste poate fi astfel descrisa in urmatoarele cuvinte: ascii, asl pls, ping, lag, whois, ban, op. Cunoscatorii stiu despre ce vorbesc.

Am facut anemie destul de grava de la faptul ca stateam lipita de ecran 6-7 ore si ai mei mi-au taiat pur si simplu firul de internet de la modem. A fost cea mai dureroasa lovitura tehnologica pe care puteau sa mi-o dea. Si aveam doar 14 ani!

Au urmat telefoane mai bune, televizoare tot mai plate, internet tot mai rapid, hi5, facebook, blog, laptop, netbook, iphone, ipad. Undeva la mijloc insa, intre amprente si comenzi digitale, mi-am pierdut entuziasmul.

Astazi, merg pe strada si ascult muzica la castile mele minuscule, vorbesc cu Siri, public acest articol pe blog, citesc despre ceasul-telefon, si totusi, tehnologia s-a transformat dintr-o placere, dintr-un hobby- intr-o dependenta bolnava. Nu mai suntem impresionati de ea, este doar o necesitate de care nu ne mai putem lipsi, pentru a nu fi exclusi din cotidian. Pentru a fi acceptati de societate, trebuie sa fim mereu “conectati”. Altfel ne pierdem in spirala tacerii,

Si parca tot mai cool ma simteam la 10 ani in blugii mei-banana, cu playerul cu caseta care imi tragea in jos pantalonii, cu o mana in buzunar si cu libertatea de a face ce vreau cu timpul, cu pozele, cu textele, ideile mele.

 

 

 

 

Totul e simplu o data la 2000 ani

“Totul e simplu, atat de simplu, incat devine de neinteles.” N. Stanescuimages

Cand suntem copii alergam liber, nu avem greutati legate de picioare, suntem usori si vii. Ne imprietenim si ne certam rapid, nu exista trecut sau viitor, doar realitatea optimista si senzatia ca poti face orice iti doresti.

Tin minte foarte clar senzatia de cand eram mic copil- ca alerg intr-un camp si nu exista nimic in fata si nimic in spate, si totusi rad si ma bucur de libertatea clipei si de mirosul florilor pe care le strivesc sub talpile goale.

Dar apoi, in drumul spre maturitate, ni se tot leaga greutati de picioare. De unele scapam, dar majoritatea dintre noi acumuleaza, inevitabil, pana cand  ajungem sa caram un zid invizibil in spate, legat cu sarme dureroase ale traumelor din trecut. Daca inveti sa le vezi in jurul tau, pe zidurile de piatra ale oamenilor dragi apar insemnari, fraze mazgalite cu creta, scheme si desene.

Pe zidul unei prietene scrie: “Nu pot exista inafara unei relatii. Pentru ca nu-mi place sa fiu singura cu mine. Fii cu mine si fa-ma sa ma afund in esenta ta ca sa uit de mine.”

Pe zidul unei cunostinte cu care am lucrat scria: “imi place sa ma pierd in bratele mai multor oameni pentru ca nu au cum sa ma raneasca la fel de mult ca atunci cand te pierzi in bratele unui singur om.”

Pe zidul unui prieten scrie: “am fost ranit, am fost parasit, tot ce vreau sa fac este sa ranesc si sa parasesc. Nu ma lasa sa ma apropii prea mult.” E desenat si un cerc mare rosu in interiorul caruia scrie STOP.

Am mai citit si: “N-as putea sa iubesc pe cineva care ar ajunge sa iubeasca pe un barbat ca mine. Mi-e mai usor sa iubesc femeile care ma urasc.”

Zidul tau nu te face mai fericit. Cel mai probabil sperie pe multi si tine la distanta oameni de care ai dori sa te apropii. Dar este inevitabil- zidul tau se vede in privirea ta, in cuvintele pe care le alegi ca sa te exprimi, in felul cum te imbraci si cum zambesti. In tacerile tale. In felul cum te lasi imbratisat.

Intr-o lume de pereti care ne despart, insa, lasa-ma sa visez.

Vreau sa cred ca o data la doua mii de ani se intalnesc doua ziduri care se completeaza. A lui zice: “vreau sa fiu iubit” si al ei zice “vreau sa iubesc”, peretii dintre ei se darama iar cei doi sunt liberi sa alerge unul spre celalalt, incet sau rapid, fara trecut sau viitor, fara frici si fara greutati legate de picioare. Sunt liberi. Doar o data la doua mii de ani.

 

 

2013 in 5 key words

1551501_10152127792872165_1553640317_n2013 a fost, pentru mine, ca un mare test: am trecut proba de rabdare, proba de flexibilitate, de intelepciune si spiritualitate, de viteza de reactie, de intuitie, de putere, si la final, am sprintat spre proba de umor. 

Totusi, exista 5 momente pe care o sa le iau cu mine si o sa le tin acolo, pe un raft, toata viata. De ele imi voi aminti cu drag:

1. Luna mai, primesc un telefon de la Gabi. Vrei sa deschidem showroom impreuna? Da! Zugravit, amenajat, carat mobila de la ikea, ales perdelute, ceainic de ceai, lustruit masa noastra preferata vintage care are vreo suta de ani et…Voila! Avem spatiul nostru, in centrul Bucurestiului, zona Cismigiu- Universitate, pe o strada pe care imi este imposibil sa o pronunt (Intrarea Rigas) si unde veti gasi intotdeauna o Bookletta si un ceai cald cu prajituri 🙂

2. Prime-time in emisiunea lui Teo Trandafir. Eu si Gabriela Atanasov am fost invitate la emisiunea ei ca sa vorbim despre Bookletta si Sweet Paprika, despre cum am reusit sa ne promovam brand-urile si ce planuri de viitor avem. Teo m-a marcat prin cat de prietenoasa si calda este, chiar si cu noi, oameni pe care ii vedea pentru prima data in viata. Crescand cu emisiunile ei de la PRO TV de mica, am dezvoltat un gen de afectiune pentru aceasta femeie extraordinara, care emana o energie unica. Nu va mai spun ce emotii aveam inainte sa intru in platou, mi se duceau picioarele de sub mine, si nu pentru ca eram eu acolo, ci pentru ca era EA acolo!

3. New York, New York. Am vizitat mai multe orase si state din SUA si totusi aici mi-a ramas inima- pe strazile paralele si nesfarsite ale Manhattan-ului, cu parcurile sale ireale si aglomeratie de oameni care merg cu viteza in toate partile. Cu rooftop bars pe la etajul 58 de unde se vede si se aude o lume si spectacole pe Broadway care te tin in priza pana in ultimul moment si te marcheaza cu artistismul lor.

4. Autumn- Winter Karousel, evenimentul in cadrul caruia am lansat noua colectie Bookletta alaturi de noua colectie Sweet Paprika by Gabriela Atanasov, care a avut loc la Jackie O Ristorante, unul din localurile mele preferate din Bucuresti si locul unde o sa ma gasiti cel mai des la pranz. Acolo am inteles ca munca de aproape 2 ani de cand am lansat Bookletta da in sfarsit roade: evenimentul a fost un succes total, atat social, cultural cat si mediatic iar satisfactia pentru noi a fost unica.

5. Istanbul in luna decembrie, o calatorie care m-a facut sa ma indragostesc definitiv si iremediabil de acel oras. Si nu a fost o cucerire usoara: este a 5a oara cand vizitez Turcia si a doua oara cand merg la Istanbul in acelasi an (am mai fost in martie) si totusi abia acum, cateva saptamani in urma, am reusit sa-i captez cu adevarat farmecul. Este un amestec de ingrediente magice, de stari si oameni (si pisici!) care te fac sa te simti intr-un regat din povesti, nu in lumea reala. Binenteles ca ne-a lovit si criminalitatea, pericolul Istanbulului, strazile intunecate, conditia femeii in societatea lor. Dar una peste alta imaginile cu Bosforul noaptea, cu terasele incalzite, cu mesele interminabile si delicioase din restaurantele turcesti, energia mistica din Aya Sofia, din moschei, compania excelenta de care am avut noroc si caldura poporului turc m-au convins: trebuie sa revin acolo, sa descopar si mai mult!

Deci, in termeni de administrator de site, cam acestea ar fi “key  words” ale anului 2013: Showroom, Teo, New York, Karousel, Istanbul.

La multi ani! Sa avem un 2014 cel putin la fel de interesant!

Dragostea la prima “sorbitura”

20131005-112931.jpgCred in dragoste la prima vedere. Cred ca ma pot indragosti de un tablou, cum m-am indragostit de floarea soarelui lui Van Gogh sau de o imagine cu Gala lui Dali. Cred ca pot sa vad o bijuterie Elise dray sau Malvensky sau Bulgari si sa stiu ca intr-o zi va fi a mea. Cred ca m-am indragostit de unele rochii, la prima vedere, si le-am luat chiar fara sa le probez. M-am indragostit de Metallica, la prima “ascultare”, inca din acordurile incipiente ale cantecului Unforgiven, atunci cand aveam 14 ani si eram intr-o tabara cu prietena mea Dana. De carti ma indragostesc de la prima litera. De mancarea thai si de cea italiana m-am indragostit la prima atingere a papilei gustative.

Insa atat. Dragostea la prima vedere, din punctul meu de vedere, este strict pentru lucrurile materiale.

Cum sa te indragostesti la prima vedere de o fiinta umana, cand ea este o ecuatie alambicata si un amestec chimic confuz dintre defecte, calitati, ziduri imaginare si subconstient intunecos? Este un compus care poate sa ia diferite forme, culori, sa aiba alt gust odata cu trecerea anilor, in functie de educatia sa, de prietenii care il influenteaza, de incercarile prin care trece.

La prima vedere vezi doar ce vrea respectivul sa vezi, si, daca ai noroc, poate doar un pic mai mult. E ca si cum ai avea o cana de cafea acoperita de spuma alba sub care nu stii exact ce se afla: e dulce, e amara, e un caramel machiatto sau un espresso ucigas?

Ar trebui sa-ti afunzi buzele in spuma, sa risti sa fie prea fierbinte si sa te friga, sau rece si sa nu-ti placa. Sa afli cat zahar e in cafea, daca e lapte sau frisca, daca te trezeste sau te ameteste. Sa o bei, incet, cu inghitituri mici, sa o savurezi, pana la ultima picatura de cunoastere. Si apoi, cand vezi fundul canii si crezi ca in sfarsit ai reusit sa cunosti macar o fractiune relevanta din persoana respectiva, sa spui: inca o cafea, va rog!

Deci, sa lasam la o parte dragostea la prima “sorbitura”, si sa trecem la una mai coapta si mai savuroasa. Dragostea cu stomacul plin, cea care vine cu timpul. Si cu mai multe cani de cafea sorbite impreuna.

7 aprilie 2009 încă doare

Am descoperit, astăzi, ca pozele de la 7 aprilie 2009 încă mai dor. Astazi se împlinesc 3 ani de atunci, din ziua în care ni s-a zdruncinat puternic încrederea în noi şi în ceilalţi, ziua în care ne-a fost frica dar ne-am şi bucurat că undeva, ceva s-a rupt în rândul cetăţenilor din R. Moldova şi frica a fost înlocuită cu un curaj nebun.

În acea zi am experimentat emoţii unice, trăind experienţa de acasă de la Bucureşti, dependentă de fluxul informaţional românesc şi cuprinsă de disperare din cauza senzaţiei de neputinţă. EU nu eram acolo, EU nu eram alături de EI. EU nu puteam sa plec acasa, eu nu puteam SĂ-I ajut. Îmi rămânea doar să “bat din gură” ajutând aşa cum puteam, care oricum era mult prea puţin.

Dar nu este vorba despre mine aici, e vorba despre acei tineri care au lăsat orice gen de fobii deoparte şi care nu au mai privit înapoi. Era timpul pentru o schimbare, şi orice preţ era prea mic pentru ea.

Da, 7 aprilie 2009 este încă o rană deschisă, pentru noi toţi basarabenii. Se va închide oare vreodata?

Voi lăsa acum aceste poze să vorbească.

SURSA FOTO: OSB

Adevarul gol-golut despre dimineata

Acesta este un articol fara numar, fara numar, dedicat prietenilor si dusmanilor mei, barbati si femei. Dar sa trecem peste rima manelista.

Pentru cei care nu ma cunosc, ar fi cazul sa aflati acum ca eu sunt ceea ce s-ar numi “the morning hater”. Nu ma mandresc cu asta, ma incurca de cele mai multe ori, dar asa m-a facut mama si bunul nostru dumnezeu.

Ca sa intelegeti-

1. Nu-mi plac diminetile

2. Daca ma trezesti dimineata din somn cu un telefon, s-ar putea sa nu fiu tocmai politicoasa.

3. Daca ma trezesti dimineata dintr-un vis mirific (de ex in timp ce mancam o placinta cu dovleac sau eram la o intalnire romanticoasa cu johnny depp), ai toate sansele sa te urasc toata viata

4. Nu-mi plac diminetile pentru ca eu nu functionez de dimineata. Creierul meu inca doarme, picioarele si mainile functioneaza mecanic. Daca imi pui vreo intrebare inteligenta o sa te alegi cu un mormait periculos si cu o privire care taie prin tine.

5.Incep sa functionez de la 12 incolo, pe la 17 sunt tonica iar la 19 deja dau din coate ca sa fac din lume un loc mai bun pentru oameni. Intre 24-2 sunt in forma maxima, atunci scriu majoritatea poeziilor, articolelor, atunci ma pocneste inspiratia. Ghici ce ora e acum, cand scriu asta?

6. Daca ma vreti creativa, tonica, trageti de mine in partea a doua a zilei. Trebuie sa stii ca majoritatea fiintelor psiho-artistico-creative au inspiratie de la amiaza incolo.

7. Sunt inconjurata de morning persons, genul  care se trezeste dimineata stralucind, cantand, alergand din colo in colo ca o furnicuta harnicuta. Va urasc pe toti. Eu nu pot asa. In schimb seara, cand eu sunt gata sa misc munti din loc si am chef de povestit, dragele de morning persons functioneaza deja pe pilot automat- privesc prin tine parca, vizualizand patutul cald, in care abia asteapta sa ajunga. HA!

8. Atunci cand nu am incotro si TREBUIE sa ma trezesc devreme, functionez ca o leguma pana la o anumita ora. E perioada in care mi se intampla cel mai des sa uit cheile in usa (dinafara), sa plec de acasa fara portofel sau sa ma imbrac pe dos. It’s the morning,

9. Noaptea e doar a mea. Iarasi, acesta nu este un vers dintr-o manea. Noaptea ies vampirii la vanatoare. In comparatie cu misterul opac al noptii, ziua e ca o femeie prea dezgolita, care nu e atractiva pentru ca dezvaluie prea mult.

Va rog, daca ma vedeti, vorbiti cu mine de dimineata, fiti indulgenti. Daca aveti intrebari despre transcendenta spiritului si teoria lui Euclid, asteptati pana sa auziti urletul lupilor la luna si apoi va rog, va ascult.

Iar daca te gandesti sa ma suni maine de dimineata,… gandeste-te de doua ori. Noapte buna. Ne vedem noaptea viitoare.