Dependențe și migrenă statală

mold-LMAP-mdAzi, pe la prânz, într-o mașină galbenă, undeva prin sudul Bucurestiului, între doi furnizori, mi se face brusc dor de bunici și îi sun.

– Ce faceți? Vin peste o săptămână acasa, mi-e dor de voi! 

Vorbesc cu Mama (Bunica) despre “poama cățărătoare” pe care au mâncat-o graurii, de ploile care nu mai vin (https://www.youtube.com/watch?v=QtSVNyCmlNk ), de cumătrii, de vremea de la București.

– Nelu (Bunelu’) ce face?

-Iaca se bărbierește, se face frumos… răde bunica și mi-l dă la telefon pe Nelu. Îl intreb pentru cine sau pentru ce se face frumos.

– Apoi mâine e sărbătoare!

– Ce sărbătoare?

– Ziua Independenței R. Moldova! Ziua Independeței de “Urs” (URSS)! O să fie paradă, în centru.

– Independență nu doar de URSS, ci și de Europa, și de România…o fi bună, independența asta?

– Ei, asta nu-i tare bună… spune bunicul.

Bunicul meu, un model de intelect, de ascuțime și de profunzime. Director de școala, profesor de limba română și de șah, mândria familiei. Când Nelu vorbește, toată lumea ascultă, când Nelu glumește, toată lumea răde. Nelu ne-a învățat, de mici, poeziile lui Coșbuc și scrisorile lui Eminescu, pe care le recitam sărind coarda, la care ne testa din când în când să vadă că nu le uităm, Nelu cântă romanțe vechi românești, Nelu mi-a insuflat dragostea de neam și loialitatea față de istoria noastră.  Nelu a iubit și cartea și viața în egală măsură și îmi doresc, cel mai mult pe lume, să seman cu bunicul meu și la ce am în cap, nu doar la mărimea capului (și eu și el avem capul imens).

Mi-am amintit, vorbind despre Ziua Independenței, despre ultima mea vizita la neurolog. Doctorul mi-a recomandat, pentru ameliorarea migrenei cronice, să beau o cană de cafea în fiecare dimineață.

– Dar, domnule doctor, eu nu beau cafea. Și nu-mi place.

– Este un remediu recomandat pentru migrenă cronică, așa că eu vă sfătui să vă apucați de băut cafea! 

– Dar nu e bună cafeaua…

– Dacă beți doar una pe zi, doar dimineața, fără zahar și lapte, e bună.

Au trecut vreo doi ani și eu am devenit dependentă de cafeaua de dimineață, fără de care funcționez greu. E singura mea dependență, nu beau, nu fumez, nu joc ruletă, nu fac pariuri, nu mă droghez, nu iau calmante. Am observat, într-adevăr, o rarire a crizelor de migrenă, iar gustul și aroma cafelei mi-au intrat în sânge drept ceva care îmi face bine, chiar dacă nu depășesc doza.

Aceste gânduri sunt despre independențe, bune și rele. Despre independența de UE, de România, despre independența de cineva sau ceva care îți poate face bine. 

Basarabie, fii independentă de “Urs”! Nu trebuie să stai cu mâna întinsă la ușa nimănui! Ieși în stradă și sărbătorește, dacă nu ai ceva mai bun de făcut! Dar creeaza-ți dependențe sănătoase, fără zahăr și fără lapte, care au sens în rădăcinile istoriei neamului nostru, și care să rărească crizele de migrenă statală…

 

 

 

E toamnă fără cinșpe

E toamnă fără cinșpe,

privesc prin geam ploaia cu raze

sunt douazeci de ani de când mă răzgândesc

oglinda mi-e martor de zâmbet

metastaze

m-am săturat să mă grăbesc și să iubesc.

E toamnă fără cinșpe,

să cadă odată naibii frunza

să se usuce și să moară ca să pot

să scot din mine cuvântul-trădătorul,

Călăuza,

să redevin o apă și un tot.

Sa redevin o apă și-un pământ

Să nu pot să iubesc ce nu e sfânt.

Nu te cunosc, dar dacă așa ar fi bine,

ai săruta pe creștet timpul, pentru mine?

E toamnă fără cinșpe,

e vară și jumate,

legământ.

Lecții de viață la 29 ani

Nu o să mint, ultimul an a fost cel mai frumos an din viața mea. Nu pentru că ar fi fost ușor sau lipsit de probleme, ci pentru că am făcut o schimbare de traseu care pentru mine înseamnă totul. Pe lângă vacanțe și oameni aduși de val în viața mea, am urcat câteva trepte, iar acum, de aici de unde privesc, lumea se vede altfel.

Am schimbat multe lucruri, însă rubrica cu lecțiile învățate publicată de ziua mea rămâne la fel, deja al 7-lea an consecutiv:

  1. Despre CURAJ. Anul acesta am învățat să fac surf: prima dată în Africa de Sud, alături de rechinii din Jeffrey’s Bay, iar apoi am continuat cu instructorul Zaki în Senegal (Dakar), pe o plaja “secretă”. M-am îndragostit “la primul val”, și n-am mai ratat nici unul, în cele 20 de zile petrecute în Africa. Am picat de multe ori, urât, m-am lovit la cap, la picior, mi-am invinețit șoldurile, coatele și genunchii, dar nu m-am lăsat. Trebuia să cad cu grijă, ca să nu mă înțep în arici de mare (sunt veninoși), să nu ma lovesc de pietre, să nu ma apropii prea tare de mal. Apa era gheață, sub 20 grade. La un moment dat m-am detașat de toate și am început să mă bucur de val, să ma ancorez acolo, în secunda respectivă, să mă las toată patrunsă de adrenalină. Și a fost minunat. La întoarcere, cel mai des m-ați întrebat: “Și, nu ți-a fost frica? Ești curajoasă!”. Sunt, oare? Mi-e frică să merg pe bicicletă, mi-e frică de câini, nu știu sa conduc (abia învăț acum), mă ia cu leșin când dau sânge. Dar nu, nu mi-e frică de viteză, înălțime, adâncime, de sporturi extreme, de căzături, de vânătăi, sau de rechini. Unii sar cu parașuta fără probleme, dar dacă văd un păianjen pe perete, încep să țipe de frică. Deci, ce e curajul până la urmă? Curajul e selectiv. Noi alegem peste ce frici putem să trecem și tot noi lăsăm neatinse unele limite pe care nu vrem să le depășim. Conștient sau inconștient, noi ne construim propria pânză de păianjen. 13330504_10207975545139666_1285502982_n
  2. Despre BANII care aduc FERICIREA. Atunci când sănătatea îți lipsește ca să-ți îndeplinești visele, sănătatea îți aduce fericirea. Atunci când doar prieteni îți lipsesc, prietenii îți aduc fericirea. Familia. O mașină nouă. Multe femei frumoase. Fericirea asta e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult. În loc să ne smiorcăim o viață întreaga că nu suntem fericiți pentru că nu avem acel trofeu, mai bine am căuta fericirea în mâna pe care o strângem seara în palmă, înainte să adormim. Așa, și sa ne ferim de cei cărora le lipsesc doar banii, pentru a fi fericiți. Acele persoane sunt condamnate la nefericirea cea mai nefericită dintre toate.
  3. Despre Cavalerul cu Mască. Așa e, e un bărbat misterios, nu-l înțelegi, nu știi cum să-l citești, se contrazice, e aproape criptic. Nu e genul tău, și totuși parcă ai vrea să-i afli PIN-ul, doar așa, din curiozitate. Apoi te prinde într-un vârtej, scoate cuvintele potrivite, face niște gesturi care impresionează. Insistă, insistă, insistă. Cavalerul cu Mască e tipul de individ care  are câte o mască pentru fiecare femeie din viața lui. Pe cea ce iubește muzica, o duce la un concert folk. Pe cea credincioasă, la biserică. Pe cea iubitoare de carte, o cucerește dăruindu-i cărți, citând din cărți, glumind din cărți. Orice, doar ca ea să creadă ca el este “good enough”, pentru ca nu este “good enough”. Dacă era, nu și-ar fi scos toate măștile? Nu și-ar fi arătat adevărata lui față? Dar măștile cad, cu de-a sila sau trase de cineva, mai devreme sau mai târziu. Iar sub măști, pe acea față se reliefează atâta întuneric și nesiguranță, încât, dacă aș fi trecut pe lângă el pe stradă așa gol, aș fi crezut ca e o țigară stinsă, aruncată pe jos și călcată în picioare. Și încă un lucru am învățat de la acest cavaler- răutatea unui om nu poate fi iubită. Tratată, analizată, discutată, dar nu iubită. P.S.: Diferența dintre un băiat și un bărbat? Un puști își dărâmă partenera, un bărbat o sprjină să adauge pietre la fundamentul ei.
  4. Despre lucruri ascunse. Lecția aceasta am primit-o chiar ieri de la cineva, și încă mă gândesc la ea. Mi s-a spus că acolo unde simți nevoia să ascunzi un om, o poveste, o idee, e ceva “necurat” la mijloc. La fel e cu partenerii pe care nu vrei sa-i etalezi, din diferite motive, și îi ții “în secret”. De fiecare dată când vrei să ascunzi ceva, gândește-te: ce e în neregulă? Această lecție ne poate salva din multe capcane.
  5. Despre Super-Women. Anul acesta am trecut de la “nu știu” la “orice îmi doresc, pot învăța”, și apoi la “orice îmi doresc pot să învăț însă oare o să fac eu mai bine acel lucru decât cineva care se pricepe?”. Da, trebuie să știu un pic de contabilitate, însă nu voi renunța la contabilul meu. Trebuie să pot să conduc o mașină, și o voi face, însă dacă se oferă altcineva căruia îi place să conducă, îi cedez volanul. Mi-ar plăcea să pot sa cos, dar nu am acest talent, așa că de ce să cos prost? Nu mai bine găsesc pe cineva care să coase bine? Ipotetic, am ajuns la concluzia că până și Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea, și chiar dacă vedea prin pereți, nu știa să editeze în Photoshop. DA, le putem face pe toate, dar NU, nu putem fi bune/buni la toate.

Iată și lecțiile de anul trecut, iar la sfărșitul articolului, celelalte lecții de la alte zile de naștere:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2015/08/07/lectii-de-viata-la-28-ani/

Două povești din A 7-a călătorie în Africa

13330504_10207975545139666_1285502982_n.jpg

Am revenit de o săptămână la București din a 7-a călătorie în Africa (și a 4-a în Senegal, Dakar mai exact). Pe lângă pozele și scurtele povestiri de pe Facebook, exista două povești pe care vreau să le las aici.

#voyagesansbagage

E a 3-a oara când mi se pierde bagajul (prima dată, Sri Lanka, iar a doua tot în Senegal). De data aceasta însă a fost găsit prin miracol abia dupa 12 zile, când deja toți mi-au spus să-mi iau gândul de la el și făcusem lista de pierderi.

A fost ca o trecere peste o dependență, în prima săptămână am simțit sevrajul omului obișnuit cu anumite obiecte, stil de viață, cosmetice și haine care îmi lipseau, am fost nervoasă că am nevoie de ele azi, AZI, azi, și că le cumpărasem special pentru acea vacanță. Suntem noi, oamenii anului 2016, bolnavi, pentru că ni se spune prea mult de ce avem nevoie ca să fim fericiți și de unde putem cumpăra acele obiecte triste, când de fapt avem totul în interiorul nostru. Nu avem nevoie să căutăm comori înafară- noi suntem lada de comori.

După prima săptămână am început să mă obișnuiesc cu ideea ca “se întâmplă” și că de data asta mi s-a întâmplat mie. Mi-am dat seama atunci că vacanței mele nu-i lipsește nimic, poate doar șamponul potrivit, dar nici asta nu e era grav. După înca ceva timp am înțeles că singurele lucruri pe care le regretam din bagajul de 23,5 kg erau ia dăruita de tatăl meu la ziua mea și hainele făcute de mine din colecția Rusanda, pentru ca erau din materiale aduse din călătorii. În rest- totul putea fi înlocuit.

Prin ziua a 10-a eram deja un mic călugăr budist care se concentra pe ce a reușit “să salveze” în valiza de mână, să se bucure de cărțile de citit, cărțile de colorat, bijuterii, încălțămintea pentru scufundări, etc.

Am stat 12 zile fără make-up, fără ojă, fără feon, fără haine de seară, fără creme și accesorii. Dar ce să vezi? Bucuria mea era la fel de mare, cu și fără ele. Iar când deja mâ resemnasem, îmi învățasem lecția, făceam glume despre #voyagesansbagage, a apărut și bagajul. Să vă mai spun cu câtă fericire redescopeream fiecare lucrușor din valiza mea de 23,5 kg de parcă nu-l mai văzusem niciodată? Mă simțeam ca un copil la care a venit Moș Crăciun, în luna iunie.

#adrenalina

A doua poveste e cu multa apă în urechi. De revelion în Africa de Sud am încercat pentru prima dată surf (în Jeffrey’s Bay mai exact). Mi-a luat 3 ore să mă ridic o singură dată, instructorul era foarte “high” și era greu să înțeleg ce vrea să fac, iar valurile atât de mari încât instinctele mele îmi ziceau mai degrabă s-o iau la fugă în direcția opusă, că fuga-i sănătoasă.

Aici la Dakar am încercat din nou să învăț, cu Zaki, un instructor local, campionul național la stand-up paddling. Și ce să vezi? Am reușit să mă ridic din primul val, și până la sfârșitul vacanței n-am mai ratat niciunul.

Mulți m-au întrebat: Nu ți-a fost frică? Nu e foarte greu?

Adevărul este că eu si surful am avut “chimie” din prima secundă, indiferent cât de dureroasă e această pasiune. Am învățat că atunci când îți place ceva foarte mult, nu-ți pasă că e greu; că valurile, la fel ca în viață de multe ori, te tot împing afară violent și tu trebuie sa lupti cu ele ca sa revii în apă și să fii din nou în picioare; că trebuie să te ridici deși mâinile tale cedează, deși ai vânătai pe genunchi și pe șolduri, deși te-ai lovit la cap de placă și chiar dacă te ustura gâtul și nasul și nu mai poti să respiri de la atâta sare.

Iar când îi spuneam lui Zaki că mi-e frică să nu pic în arici de mare sau în pietre, Zaki imi zicea: “Te gândesti prea mult la cum o sa cazi si nu te mai bucuri de val”. Așa era, filozofia surfului se aplică perfect, în orice situație. Și iată-mă, dupa vreo 3-4 lecții, bucurându-mă atăt de mult de adrenalina unui val luat în picioare încât, dupa ce mă aruncam în apă chiuind, ieșeam, mă ștergeam la ochi și îl întrebam pe Zaki:

-Zaki, what did i do? Did i hold my hands right? I don’t remember.

Iar zămbetul lui complice n-o să-l uit prea curând:

– You were enjoying it.

Să ne bucurăm, deci, de fiecare val, și să chiuim chiar și după cele ce ne scot violent la mal. 

P.S.: Și dacă asta vă dă mai mult curaj, o să vă spun un secret: eu nu pot să merg pe bicicletă, mi-e foarte frica🙂

 

 

 

 

 

Ora de Povești, 6 febr.

Ai mei mi-au spus povești până prin clasa a doua. Și acum țin minte cum veneau obosiți de la servici, dar chiar și așa, nu era seară în care să adorm fără poveste. Câteodată era “Scufița roșie”, sau “Crăiasa zăpezii”, preferata mea, dar cel mai des părinții mei inventau povești, pentru a-mi stimula imaginația.

Erau povești care înglobau tot felul de personaje interesante, Lupul cel Bătăuș, Veverița-Rița, Iepurașul cel Fricos, Cămila-Mila, și altele. În fiecare seara animăluțele aveau diferite aventuri, și eu abia așteptam episodul următor. Tatăl meu ațipea, de oboseala, pe marginea patului, iar eu îl trăgeam de mânecă:

– Tăticu, tăticu, și, ce-a făcut Lupul cel Bătăuș?

Se trezea și continua, de unde a rămas.

Mi-a rămas și acum dragostea pentru povești, povești pentru copii, povești de dragoste și abia aștept să am copiii mei pentru care să citesc în fiecare seară. Dar până atunci, Biblioteca Metropolitane București îmi oferă șansa frumoasă de a citi povești copiilor de 3-6 ani din București în una din filialele lor, sâmbătă, 6 februarie, alături de alți tineri ca mine.

Despre Ora de Povești, vă spun atât: suntem 16 povestitori, în 16 filiale, unde vom aduna copii și vom sădi în ei dragostea pentru carte, cuvânt cu cuvânt.

Eu vă invit, cu mic, cu mare, să ne amintim “Aventurile lui Winnie”, sâmbăta asta, de la ora 11:00, la filiala Bibliotecii Metropolitane Nicolae Balcescu, din Șoseaua Giurgiului nr. 86, aici event facebook: https://www.facebook.com/events/1677542959153817/ aici link comunicat de presa: http://www.bibmet.ro/articole.aspx?catId=13=3

Să sprijinim inițiativele frumoase, să deschidem cărțile și să plămădim noi eroi, pentru generațiile care vin.

12647281_10153833368742165_542613374322224330_n

 

 

Sic transit gloria mundi

IMG_5509

Să trăim și să-i pomenim, ni se spune, când cineva drag pleacă dintre noi.

Să ne cerem iertare, pentru tot ce am făcut și pentru tot ce n-am făcut.

Iartă-ne, Bunicule. Tu ai luptat în război cu arma și cu pumnul gol, ai fost împușcat, ai căzut pe front când încă erai copil. Noi ne dăm mari dar luptăm din casă, cu degetele butonând pe un ecran steril. Ai fost dus departe de casă, și nimeni nu te-a întrebat dacă vrei să lupți și pe care parte a baricadei, dacă ți-e sete sau frig. Noi ne plângem că ni se descarcă bateria.

Iartă-ne, Bunicule, că aruncăm mâncarea, când voi ați trecut prin foamete. Că aruncăm pâine, când voi ați mâncat de pe jos și v-ați pierdut prieteni pentru că nu le-a ajuns o fărâmitură.

Iartă-ne, Bunicule, că ne luptăm între noi, când în lume există atâtea rele. Tu le-ai cunoscut, le-ai supraviețuit, ai fost puternic. Noi suntem slabi, și lăsăm la putere oameni mai slabi decât noi. Ne cerem iertare că nu ne iubim suficient limba, când tu ai fost forțat să uiți cele patru clase de limbă română și să vorbești graiul Siberiilor. Dar tu n-ai vorbit.

Iartă-ne, ca nu mai iubim pământul, animalele. Ție ți-au luat pământul din fața casei și animalele direct din curte și te-au pus la muncă pe pământul lor. Iar apoi, când s-a schimbat regimul, tu ți-ai cumpărat cai, și i-ai iubit mai mult decât ai iubit oamenii. Țin minte cum îi iubeai pe cai, cum îi hrăneai cu ciocolată. Cum plecai să lucrezi la deal în fiecare zi, înainte să răsară soarele.

Iartă-ne, Bunicule, că n-am înțeles că nu vorbeai mult cu noi pentru că nu ne înțelegeai. Eram superficiali pentru tine, eram niște copii fără scop și fără ideal. Niște alintați, cu crizele noastre existențiale. Am aflat prea târziu povestea cu tatăl tău care a fost luat prizonier la austrieci. Și cum a îngrijit cu atâta drag caii boierului austriac, încât el a vrut să-i lase toată averea și fiica sa. Dar străbunicul s-a întors acasă în satul lui sărac, pentru pământ, pentru oameni, pentru caii săi care îl așteptau. Pentru că străbunicul meu Iustinian era un erou.  Iartă-ne, Străbunicule, că nu suntem eroi ca tine. Că plecăm și nu ne mai întoarcem. Că acasa e oriunde găsim bani și căldura.

Iartă-ne, Bunicule.

Tu ai fost o Legendă printe noi,

nu vom mai putea naște asemenea eroi.

(Așa trece gloria prin lume.)

 

Cu Vinil la Capatu’ Lumii

A trebuit să merg la Capătu’ Lumii, în Africa de Sud. Să zbor cu trei avioane și să nu dorm 24 ore. Să trec de la -5 la +40 grade. Să intru cu picioarele în oceanul Atlantic. Să mă cațăr sus, pe Table Mountain. Iar apoi, doar să deschid o pagină din cartea Vinil, de Igor Guzun, și să mă teleportez, instant, acasă.

Deși suntem generații diferite, avem atât de multe în comun, Igor Guzun și eu. Nu am stat la cămin, dar am trecut de la “pin”- copac la PIN-codul telefonului împreună. Nu am jucat fotbal pe terenul din sat, dar am prins tranziția de la socialism la socializare. Și tot împreună nu mai stăm pe gânduri, stăm pe Facebook.

IMG_6960

Împreună am învățat când se termină copilăria.

IMG_6961

Nu voi divulga mai mult din carte, această compilație colorată de jocuri, fericiri și dureri puse în cuvinte. Dar voi spune doar atât: vinilu’ ăsta vechi care se tot învârte, plin de praf, e în interiorul nostru. Unii îl țin ascuns în suflet, îl ascultă singuri, și nu-l împart cu nimeni. Alții, îi redau notele frumos pe paginile unei cărți cu autograf, ca să nu uităm. Iar alții, îl pun în Bookletta și îl iau cu ei la Capătu’ Lumii. Ca să povestească și altora despre cine au fost ei, înainte să fie cine sunt.

Acum, această carte se găsește și în România, detalii aici: https://www.streamland.ro/shop-3/recomandari/vinil-2/

Și autograful:

IMG_6958

12625875_952198758169305_826914243_n

8 locuri care fac România Mea

Atunci când ți-e drag un om, ți-e drag mai ales pentru acele câteva calități ale lui care îți fac viața mai frumoasă: pentru simțul umorului, pentru inteligența sau pentru bunătatea sa.

Ei bine, călătorind recent în Africa de Sud într-un grup internațional de oameni care nu știau mai nimic despre România, am simțit nevoia să-mi laud țara frumoasă, completă, cu multe de oferit, pentru toate gusturile, vârstele și buzunarele. Așa că am găsit 8 locuri care imi fac viața mai frumoasă și care au transformat România tuturor- în România mea.

12065965_10153656109532165_4635191110366474000_n

Vă invit să le descoperiți, si să povestiți și voi tuturor despre locurile mai mult sau mai puțin cunoscute care o fac unică.

  1. Sat Peștera, comuna Moieciu. Am dezvoltat o pasiune pentru satul acesta, locul meu de suflet și punctul preferat de pe harta României. Acolo merg să-mi încarc bateriile, să respir adânc, să nu ma grăbesc, să ma opresc doar si să privesc în jur. E un vârf de munte, un cătun liniștit cu niște peisaje extraordinare unde singurul zgomot care răsună peste văi este clinchetul clopotului de la gatul vacilor. Acolo merg an de an de 9 ani de zile, am văzut micul cătun crescând, de la o mână de pensiuni, la o duzină. Acolo mi-am dus prietenii, iubiții, acolo merg cu părinții, acolo duc oamenii alături de care pot și vreau să stau și în liniște. Căci e mult mai greu să taci cu cineva si să te relaxezi decât să arunci cuvinte de umplutura in aer, doar ca să eviți ce e cu adevărat important. Must-see: un dublu curcubeu deasupra drumului abrupt de urcare spre sat. Must-drink: o zmeurata la Casa Boierească. Must-eat: clătite cu dulceață de afine, dimineața, pe terasa panoramică de la Tăbăcaru’.
  2. Vama Veche. Pentru o experiență completă, se ia una bucată prietenă, una bucată mașină, doua bucăți costume de baie, niște muzică bună, se urcă în mașină și se pleacă, pur și simplu. Fără make-up, fără tocuri, fără fițe, fără produse de aranjat părul: nu are nici un rost, oricum o să-ți stea ca naiba de la “briza” din Vamă. Stai la Amphora într-o cameră cu vedere la mare sau la Sandalandala dacă vrei la cort. Filozofează într-un hamac pe Amphora Beach, acolo unde sunt cei mai talentați barmani. După apus, ia-ți o haină mai groasă și încalțăminte acoperită, ca să poți dansa până târziu în nisip. Must-eat: Clatitele cele mai vestite din țară și cu cele mai dubioase denumiri, la Papa Bun. Rapane, la Frontiera. Must-drink: cozonac. Vamaioții știu de ce.
  3. Maramu’, că bine zici tu. Știu, Maramu’ e prea general. De multe ori, de Paști sau de Crăciun ma găsiti acolo, la Baia Mare, în familia prietenelor mele, care mi-a devenit în timp a doua familie departe de casă. Timpul trece altfel acolo, cu mai multă bunătate peste oameni. Prețurile sunt “cu obraz”. Familia e familie, mersul la biserica e frumos, și reunește comunități. Urcăm în mașină și mergem să vedem  Memorialul Durerii, din Sighetul Marmatiei. Pe drum mâncăm un gulas bun undeva la poalele muntelui sau la o păstrăvărie ca-n povești. Dacă avem timp, mergem la Cimitirul vesel de la Săpânța sau cu mocănița. Dacă nu, ne relaxăm la “bai” (au niste centre extraordinare spa). Must-eat: placinta creață. Must-drink: o pălincă dublu distilată acasă la oameni buni. Limonadă la Le Bistrot.
  4. Transalpina. Pentru pârtie, pentru snowboard, pentru că acolo e mai puțin aglomerat. Pentru lacul care sclipește ca o oglindă în fața ta când cobori pe zăpadă. Noi am stat la pensiunea Domniței Sophie din satul Malaia, care are cele mai drăguțe gazde: un cuplu de oameni plini de haz și povești. Mai mult, au o brânză de capra excelentă. Dacă nu stați acolo, măcar mergeți să luați masa.
  5. Cluuuj. Sau chiar mai lung: Cluuuuuuuuuuuuuuuj. Pentru oamenii frumoși de acolo, care promovează lectura cu mâinile lor: Victor Miron de la “Cărțile pe față” și doamna Carmen care face pernele pentru carte ChicCitta. Pentru Libraria BookStory, o mică poveste, chiar în centrul orașului. Pentru Muzeul de Arta, Palatul Banffy. Pentru atmosfera boemă și relaxată a orașului, un “je ne sais quoi” pe care doar Clujul îl are. Must-eat & drink: Casa Boema, cu mâncărurile și ceaiurile lor magice.
  6. Constanta. De Constanța m-am îndrăgostit într-o dupa-amiază de septembrie, când ma plimbam singura pe acolo, dupa o ședință foto. Am găsit plaja Trei Papuci, am stat și am citit acolo câteva ore bune, pe un șezlong, cu simfonia valurilor pe fundal și cu un soare prietenos, inocent. Apoi am urcat în vechea moschee, până sus, am văzut Catedrala Sf. Petru și Paul care până acum e una din preferatele mele, m-am plimbat pe lângă vechiul, superbul Cazino. Îmi place diversitatea privirilor oamenilor, diversitatea arhitecturală a orașului. Apusurile în port. Dar mai ales, îmi place Constanța pentru că acolo oricât nu m-aș rătăci, nu ma pierd: toate drumurile ma duc tot la plaja Trei Papuci, cu umbrelele ei de stuf. Must-eat & drink: Crazy, On Plonge, Irish Pub.
  7. Brasov. O zi perfectă ar începe cu o plimbare prin orașul vechi, până la Piața Sfatului, cu o cafea fierbinte chiar acolo la mesele de pe terasele din piață. Apoi o vizită la Libraria Cărturești și la Humanitas, tot acolo. Un prânz pentru gurmanzi, la Casa Hirscher. Dupa masă, câteva ore de relaxare la Paradisul Acvatic, mai ales iarna, la sauna și apoi la piscina cu apă fierbinte în aer liber. Încheie seara cu un ceai de ierburi la Dr. Jekelius Pharmacy, o cafenea-farmacie (datează din 1905). Must-see: Muzeul Prima Scoala Romaneasca. Stay at: Casa Wagner, chiar în Piața Sfatului.
  8. Piatra-Neamț. Pentru centrul istoric (Curtea Domnească) și turnul lui Ștefan cel Mare. Pentru o urcare cu telegondola până sus pe munte. Pentru mănăstirile vechi din preajmă, pentru lacul-baraj Bicaz, pentru Cheile Bicazului, pentru panorame incredibile. Pentru cetatea Neamt si masivul Ceahlău. Must-eat & drink: Hanul Ancutei.

Ar mai fi multe frumuseți românești de adăugat, Sibiul, Timișoara, Iași, Suceava, Râșnov, mănăstirile din Bucovina. Îmi doresc să ajung în Deltă, acolo n-am fost niciodată încă. Mai am atâtea vârfuri de cucerit, atâtea povești de ascultat.

România mea e frumoasă de la nord la sud, de la vest la est, de la mare la munte și hăt până în câmpie.  S-o promovăm, deci, și s-o vorbim numai de bine, așa cum facem și cu cei mai scumpi oameni din viața noastră.

 

 

 

#colectiv

pe fiecare dintre voi ce care v-ați dus

v-aș lua în brațe

să vă strâng la un loc

v-aș săruta pe frunte înainte să închideți ochii

aș zâmbi fals, aș minți frumos

pentru acea ultimă licărire pură, într-o lume nedreaptă

v-aș spune că nimic nu e în zadar

v-aș spune că ați murit cu un scop,

ca să vă dau putere în aripi.

Dar care a fost scopul,

mă întreabă copilul cu ochi albaștri înainte să-i închidă

de ce am ars așa repede,

spune fata cu fața de cenușă

eu vreau sa știu

spune un înger ars, închizând ușa,

daca vom primi dreptate

și cine va plăti mai departe

12190995_1050913791626126_160448560627035795_n

Maidanezul de Prut

12122697_10153619570777165_6939566450266213897_nCateodata, Basarabia imi da putere, incredere in mine. Mai ales prin tinerii ei, care se ridica tot mai sus si prind curaj sa vorbeasca raspicat despre cine sunt si incotro vor sa se indrepte. De cele mai multe ori, insa, basarabenii mei ma fac sa ma simt neputincioasa.

Desi am plecat de multi ani de acolo,eu tot ma mandresc ca sunt basarabeanca si vorbesc deschis despre asta oricand, cu oricine de la Bucuresti. Bucurestenii se prind mai greu de unde vin, pentru ca mi-am pierdut un pic din accent. Romanii din Romania tot imi pun multe intrebari si au curiozitati in legatura cu Moldova, “cum e la noi” si “care e situatia politica acum”. Le raspund cu drag, si cu multa rabdare. Desi nu am avut niciodata probleme de adaptare si m-am integrat cu succes atat pe plan personal cat si profesional, tot “basarabeanco” sau “moldoveanco” am ramas, si asta implica intotdeauna un soi de exotism a la deja-vu club. Dar si un soi de atentie care nu-mi displace neaparat.

La Chisinau, insa, sunt reperata instant ca vin din Romania, dupa accent dar si dupa maniere. Mi se intampla tot mai des ca unii cunoscuti dar in special necunoscutii (taximetristii, chelnerii, etc) sa ma trateze ca pe o rara avis sau pur si simplu ca pe un outsider. Nu mai sunt de-a casei, sunt “bucuresteanca”. Chiar recent un prieten de familie nu stia cu cine vorbeste la telefon, nu mi-a recunoscut accentul, desi n-am folosit nici “super-tare frate” si nici “misto”, ci am vorbit asa cum vorbesc eu in fiecare zi.

Cel mai mult si mai mult ma deranjeaza la Chisinau cand sunt luata drept fraiera, pentru ca spun “Fiti amabil”, “Nu va suparati”, “Ati putea”, “Scuze” si alti termeni de politete. Zilele trecute eram in parcarea unui supermarket cu un cos gol si m-am apropiat de un tip sa-l intreb: “Nu va suparati, unde las si eu cosul asta?”. Raspunsul m-a lovit drept in frunte, tipul a aratat cu degetul intr-o directie si a strigat: “Ia-ti!” (abreviere de la “ia, uite-te”). I-am multumit. Si cu dispecerele de taxi am patit aceeasi rusine, am pacatuit cu prea multa politete si mi-am luat-o, de cateva ori. Am fost o fraiera.

Pe chelneri poti sa-i strigi o ora cu “fiti amabil” si trec pe langa tine, ei nu sunt obisnuiti cu asa ceva. Incearca sa strigi tare “Domnisoara!” sau, cum am mai auzit si ma oripileaza, “Domnu'”, si chelnerul vine instant. Pentru ca, in Moldova, pana si chelneru’ e Domnu’. Si atunci, tu cine esti?

Iata, deci, ce ma doare cel mai mult pe mine, din tot ce se intampla acum in Moldova: nu gropile, nu instabilitatea economica, nu chioscurile de pe strada, nu dezamagirea oamenilor, ci lipsa bunelor maniere la scara mare. Ma doare ca vom avea una, doua, trei generatii de oameni care nu vor invata sa spuna “Sarut-mana”, si care vor rade de fraierii ca mine, cei care indraznesc sa spuna asta. Nu vorbesc despre elite si despre intelectuali sau familii de la mijloc in sus. Buna educatie trebuie sa vina de la bunica din sat, ea sa te invete sa spui “multumesc” si “buna ziua”. Iar daca educatie nu e, nimic nu e. Degeaba incercam sa construim biserici pe nisipuri miscatoare.

Realizez ca am doua case, Chisinau si Bucuresti (doua inimi romanesti), si ca totusi ambele case ma considera outsider. Blocata intre doua jumatati ale aceleeasi identitati, fara sa reusesc sa mai fiu cine am fost, in nici un caz o rasa pura, ma auto-intitulez Maidanezul de Prut, cel care latra la ambele garduri: spre unul, ca sa afle mai multe despre celalalt, ca sa-si pastreze mintea deschisa. Spre celalalt, ca sa realizeze in ce mocirla se afunda cu buna-stiinta, si ca atunci cand construiesti ceva, dupa ce ai demolat tot, incepi reconstructia cu fundamentul. 

Iar daca ai ajuns pana aici, iti multumesc. Seara buna.