Top 29 cărți la 29 ani

15069147_530284150475609_977881622786691971_o

M-am gandit să fac un top cu 29 de cărți de citit până la 29 ani și să le aranjez frumos în fața voastră, ca pe un raft de bibliotecă.

În primul rand, acestea sunt cărțile pe care vi le pot povesti cu ochii închiși, indiferent dacă le-am citit la 15 ani sau alaltăieri. Apoi, acestea sunt titlurile care m-au modelat, m-au deconstruit și reconstruit înapoi, cu un fundament mai solid.  Binențeles că sunt mult mai multe, mai ales pentru că atunci când imi cade cu tronc un autor îl “hăituiesc” și citesc tot ce a scris acesta vreodată, din copilarie și până la moarte. Așa mi s-a întâmplat cu cei de la nr. 1, 10, 11, 13, 14, 22, 24, 25, 26, dar am menționat la fiecare din ei doar câte o carte (preferata mea), pe restul le veți descoperi voi sau poate chiar le-ați descoperit deja.

Am încercat, totuși, să enumăr cărțile fără de care m-aș simți dezgolită în fața vieții, cele care m-au învățat ceva și m-au ghidat spre anumite principii și idei de viață ce au ajuns să mă reprezinte.

Ordinea lor este aleatorie, exceptând cartea de la numărul 1., care este acolo de mulți ani și nu reușește să fie detronată de altă carte.

  1. ”Eseu despre orbire”, Jose Saramago
  2. ”Middlesex”, Jeffrey Eugenides
  3. ”Femeia nisipurilor”, Kobo Abe
  4. ”Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov
  5. ”Pacientul englez”, Michael Ondaatje
  6. ”Parfumul”, Patrick Suskind
  7. ”Portocala mecanică”, Anthony Burgess
  8. ”Les enfants terribles”, Jean Cocteau
  9. ”Lolita”, de Vladimir Nabokov
  10. ”Hoții de frumusețe”, Pascal Bruckner
  11. ”Plânsul lui Nietzsche”, Irvin Yalom
  12. ”Portretul lui Dorian Gray”, Oscar Wilde
  13. ”Generalul în labirintul său”, Gabriel Garcia Marquez
  14. ”Bântuiții”, Chuck Palahniuk
  15. ”Frunze de dor”, Ion Druță
  16. ”Oameni și soareci”, John Steinbeck
  17. ”Anna Karenina”, Lev Tolstoy
  18. ”Maitreyi”, Mircea Eliade
  19. ”Pielea”, de Curzio Malaparte
  20. ”Magicianul”, John Fowles
  21. ”Stalin cel Bun”, Victor Erofeev
  22. ”Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa
  23. ”Procesul”, Franz Kafka
  24. ”Regele se-nclină și ucide”, Herta Muller
  25. ”Spuma zilelor”, Boris Vian
  26. ”Idiotul”, Fyodor Dostoevsky
  27. ”The miniaturist”, Jessie Burton
  28. ”Douăsprezece scaune”, Ilf si Petrov
  29. ”Life of Pi”, Yann Martel

Privind acest top, îmi dau seama cât de mult mă reprezintă gusturile mele literare. Fara să trebuiască să mă descriu, acestea imi reflectă slăbiciunile, pasiunile, dependențele. Și de ce, mă rog, n-am putea să ne lăsăm îmbrăcați de cărți, nu de branduri de haine? Citesc, deci sunt sexy– chiar și la 29 ani și 3 luni.

Frunze de DOR, frunze ce dor

10330466_10152388116127165_382279336840250578_nFoarte puţină lume ştie că numele meu adevarat nu este Sanda, ci Rusanda. Din cauza ca este lung, cu R in faţă sau poate pentru ca e un nume rar, incă de mică mi s-a spus Sanda, Sănduţa. Alăturat cu numele meu de familie, CojocaRu Rusanda devenea aproape imposibil de spus pentru o rărăită.

Mama mea povesteşte că ea voia să ma cheme Ruxanda, dar tatăl meu a spus că vrea Rusanda, ca în cartea lui Druţă. Pe tatal meu îl cheamă Gheorghe, la fel ca personajul principal masculin din aceeaşi carte. Şi aşa a rămas numele meu.

Ieri am mers cu trenul de la Iaşi la Bucureşti şi am citit în 4 ore cartea “Frunze de dor”, de Ion Druţă, povestea frumoasă de dragoste dintre Gheorghe şi Rusanda.

In primul rand aceasta carte scurta si savuroasa m-a făcut să călătoresc în spaţiu şi timp, undeva mai aproape de rădăcinile mele. Am citit expresii si cuvinte vechi pe care le-am auzit doar de la bunicii mei, cândva, când vremurile erau mai colorate şi eu alergam printre picioarele lor.

Rusanda este o copilă visatoare şi ambiţioasă, care ştie ce vrea şi merge direct la sursă ca să obţină atenţia lui Gheorghe Doinaru, gospodarul singuratic şi neînţeles al satului.

“Vai, visurile acelea ale tinereţii, visurile primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară, şi te fură, şi te învăluie, şi te duc adânc, atât de adânc, încât, la un moment dat, devin esenţa vieţii tale, şi, dacă ţi s-ar cere: visurile sau viaţa, eşti gata să declari: de-mi luaţi visurile, luaţi-mi şi viaţa…”

Gheorghe se îndrăgosteşte instant de ochii căprui şi de inima intactă de visătoare a copilei, dar de la simţit până la făcut drumul din inima lui Gheorghe este lung şi întortocheat, presărat cu durerea pierderii cel mai bun prieten şi dubii în legătură cu soarta sa.

Rusanda primeşte o şansă unică, aceea de a trece de la muncile pământului la o meserie de învăţătoare în sat, şi, hotărâtă şi maximalistă, e cea care îi spune lui Gheorghe, la un moment dat: “Eu-s a ta de multă vreme şi poţi să mă iei când ţi-o fi voia.” Gheorghe întârzie, se zbate, se macină, succesul profesional al Rusandei îl alunga mai departe de ea, în loc să-l apropie. Se simte înstrăinat de acea copilă curată care acum este înconjurată de admiratori şi de succes.

“…Rusanda, ca şi mai înainte, îşi lipea obrazul de umărul lui, dar, în locul lui Gheorghe, găsea postavul hainei, erau multe rânduri de postav până la ceea ce se numea odata badea Gheorghe.”

Inevitabil, Gheorghe întărzie să pună piciorul în prag şi într-o zi află de la mama sa că Rusanda s-ar putea să se mărite cu altul. Speriat că s-ar putea s-o piardă din prostia lui, fuge spre casa ei pregătit să facă orice ca s-o recapete, însă, previzibil, Rusanda este deja cu profesorul de la şcoală, Pânzaru.

Gheorghe, îndurerat, pleacă direct la Gară să se recruteze în armată, să plece departe de durerea lui- “până va veni iar vremea frunzelor verzi pe acele meleaguri.” De fapt, întregul roman se învârte în jurul ideii că pentru ţărani, viaţa începe odată cu înverzirea frunzei şi se termină cu ruginirea ei. Atât.

Alte personaje simbolice îşi marchează paşii prin roman: poştaşul care aducea scrisorile de pe front, albe dacă soldatul era în viaţa, sau telegrame gri care anunţau moartea sa; Trofimaş, copilul-filozof, prin ochii căruia înţelegem sărăcia, durerea, pierderea fratelui; Domnica, prietena Rusandei, şi cuvântul pe care îl spunea în orice situaţie rămânea fără cuvinte, dar cu tonalităţi diferite- “Ei.”

Nu ştiu de ce Druţă a decis să încheie atât de trist şi de absurd cartea “Frunze de dor”. L-am urât pe Gheorghe, pentru că nu a ştiut să lupte pentru Rusanda, pentru că ales un război strain în locul războiului inimii sale. A fugit de emoţii, a întârziat, ca un laş, a fugit de tot ce are mai scump pe lume şi şi-a lăsat şi mama singură şi neajutorată.

Rusanda va fi bine, inevitabil, însă o bucată scumpă din inima ei va pleca odata cu trenul care se mişcă încet încet spre front:

“- Şi pe Rusanda, cui o laşi? Ce sa faca? Ce sa- spun?

– Îi spui că… a ruginit frunza din vii…şi rândunelele…

– Şi rândunelele?

– Au plecat.”

PS: Exista 107 Rusande pe toată planeta. Mă mândresc să fiu una dintre ele. Mulţumesc, tăticu!

Eu cărturesc, tu Cărtureşti

Eu cărturesc, tu Cărtureşti, rimează cu Bucureşti rimează şi cu Ce citeşti?

Image

Pentru cei care locuiesc în România, Cărtureştiul a devenit mai mult decât ne spune sloganul oficial: “carte, ceai, muzică, dichis”. Acum, acest loc este punctul de întâlnire între sufletele rătăcitoare şi literatură, între gânduri şi discuţii, intre litere şi vise.Aici merg atunci când vreau să beau un ceai din infuzii filozofice, să răsfoiesc pagini care îmi vor schimba în mod sigur viaţa. Dar, mai mult decât atât, merg în Cărtureşti atunci când caut să-mi găsesc liniştea.
Da, ştiu, sună ironic- caut să-mi găsesc liniştea într-o locaţie din centrul Bucureştiului nebun, pe bulevard, între Piaţa Romană şi Universitate. Acolo unde atâţia trecători TROPĂIE încărcaţi cu nervi, stresaţi, ţipă la telefoane, aleargă printre maşini, acolo unde se aud doar sunete bruiate de alte sunete bruiate de alte sunete.

Dar fă acest pas la stânga coloanei de oameni care păşesc grăbiţi înaintea şi în spatele tău şi îndrăzneşte să treci acea uşa de sticlă a Cărtureştiului. Brusc, toate sunetele dispar şi sunt înlocuite de şoaptele lascive ale cărţilor, care te îmbie.
Sală după sală, sus, jos, la subsol, cărţi. Cărţi pentru copii, pentru maturi, pentru pictori, pentru bucătari, pentru politologi, pentru fetiţe cu codiţe. Clădirea din Arthur Verona are un aer de epocă, un fel de casă a bunicii, unde rafturile sunt din lemn natural şi parchetul scârţâie a vechi şi autentic. Scările te duc printr-un labirint de cultură.Vrei să citeşti? Ai suficiente scaune pentru ca să stai acolo toată ziua. Vrei sa bei ceva? Mergi în ceainărie şi comanzi un Ceai verde Cherry Blossom. Vrei să mănanci? Cobori în restaurant şi iei pacheţele de primăvară sau paste. Ai nevoie de agende? Vin bun? Muzică? Ciocolată? Jucarii, playstation? Obiecte de design interior? Haine făcute de designeri români? Pentru oricare dintre ele, ai ajuns la locul potrivit.
Cărtureşti e o destinaţie de suflet, nu doar o librărie sau o ceainărie. E locul unde te refugiezi atunci când eşti supra-saturat de o lume crudă, mercantilă şi poate prea zgomotoasă. Trebuie doar să treci acea uşa de sticlă şi apoi toate se aranjează de la sine. O carte, muzică, un ceai, nişte dichis… şi linişte.
Ce bine că eşti, Cărtureşti.

Fii om, apoi blogger

Săptămâna trecuta, mai exact între 5 şi 8 aprilie, am avut rara (da,da, un cuvânt cu doi de R) ocazie să particip la un seminar pentru bloggerii din R. Moldova, organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni la Poiana Braşov.

Au fost 4 zile “suculente” în care am putut să văd de mai aproape liderii blogosferei moldoveneşti, să-i ascult şi să-mi fac o părere despre ei, pentru că pe majoritatea nu-i cunoşteam personal. Am descoperit că 99% dintre cei prezenţi au ce spune şi ne-au reprezentat cu mândrie la acest eveniment. Eugen Luchianiuc (http://luchianiuc.com/blog/) şi Dragoş Galbur (http://blog.galbur.md/) sunt nişte oameni şi nişte bloggeri minunaţi- atenţie, OAMENI, apoi BLOGGERI, întotdeauna în această ordine. Natalia Vozian m-a impresionat prin gândirea ei liberă şi perspicace (http://nativozian.wordpress.com/). Valeriu Paşa are o capacitate de analiză deosebită (http://pashavaleriu.blogspot.com/). Cu Vitalie Branişte am avut o discuţie interesantă despre comunicare şi NLP (http://www.curatmurdarsrl.com/). Alex Lebedev este un om cu mintea deschisă şi o personalitate colorată (http://alexlebedev27.wordpress.com/). Nu am reuşit să-i descopăr pe toţi, dar sper că asta se va întâmpla la urmatoarele eveniment de acest gen.

S-a vorbit mult despre unire, nu doar de neam, ci şi de apropierea bloggerilor unii de alţii, de educarea societăţii prin intermediul unui grup de formatori de opinie care îşi aleg un scop comun. Mi s-a părut atunci o idee greu de realizat, datorită orgoliilor implicite din blogosferă, însă acum văd reacţiile tuturor post-eveniment şi cred ca am putea să schimbăm ceva, făcând un singur lucru, şi acela foarte simplu: dând mână cu mână, blog cu blog, idee cu idee.

Partea cea mai aşteptată pentru mine a fost interacţiunea cu speakerii. Este vorba despre acei oameni mari şi fascinanţi pe care îi văd doar la emisiuni TV şi evenimente oficiale: Eugen Tomac, Emil Hurezeanu, Robert Turcescu, Dan Dungaciu, Marian Voicu, George Damian (http://www.george-damian.ro/) , Cezar Ion, Nicoleta Eucarie, şi alţii. Bogdan Gavrilă mi-a dat o lecţie de viaţă în comunicare şi leadership.

Dar da, au fost şi părţi care m-au impresionat mai puţin. Şi eu n-aş fi eu daca nu aş recunoaşte că pentru 1% din bloggerii prezenţi acolo, mi-a fost ruşine- atunci când au întrerupt speakerii, au vorbit deasupra lor, sau atunci când în timpul seminarului am auzit anumite sunete ce provin de undeva dintre gât şi nas pe care nici un om educat nu şi le-ar permite să le scoată în public. Acel 1% au folosit, deşi nu în timpul seminariilor, excesiv de multe rusisme şi înjurături pentru mediul respectiv. Acel 1% a ales să lipsească de la seminarii şi să folosească timpul altfel, pe banii DRP. Chiar dacă 1% nu înseamnă mult, totuşi consider că unele lucruri nu trebuie trecute cu vederea pentru ca să poată fi corectate, în timp.

Mulţumesc organizatorilor, bloggerilor, speakerilor din Poiana Bloggerilor şi vă mulţumesc vouă, cititorilor, pentru că ne citiţi şi ne apreciaţi. Fără voi, cine am fi noi?

SURSA FOTO: Alexandru Râşneac 

Monştri invizibili lui Palahniuk

Monştrii invizibili, o carte care m-a luat pe sus, m-a dat peste cap, m-a dezgustat, m-a speriat, m-a hipnotizat. Am citit încet, sorbind literele în şoaptă pentru ca sa le descopăr secretul. Palahniuk, acest geniu neînţeles, acest om care trăieşte viaţa paralelă cu mine, care seamană la fizic cu Kafka, de care mi-e frică… şi care mă fascinează, în acelaşi timp.

Personajul principal din carte este un fotomodel care, în urma unui accident, rămâne mutilată: nu are o parte din maxilar şi nu poate să vorbească. Se transformă brusc din femeia perfectă în monstrul care îi sperie pe toţi prin hidoşenia ei. Într-un fel pervers, ei îi place asta, pentru că poate să fie, în sfârşit, invizibilă. Se împrieteneşte cu un transexual, un bărbat care a devenit femeie şi care exercită o forţă inexplicabilă asupra ei. Împreună cu ea şi cu fostul ei prieten (care a înşelat-o), ei călătoresc prin S.U.A. jefuind casele bogătanilor de medicamente scumpe: calmante, hormoni, anestezice, orice pot să folosească şi să vândă mai apoi.

Nu vă spun prea multe despre subiect, este atât de complex şi de bine construit încât n-aş îndrăzni niciodată să vă fur acele clipe de şoc, de mirare, de extaz pe care le-am trăit înţelegând ce se întâmplă în capul fiecărui personaj. Iată câteva fragmente, colţuri îndoite din carte, momente unice, demne de pus între ghilimele:

“Sari la etaj. În dormitorul principal, trusoul lui Evie e întins, gata să fie împachetat. De data asta am adus chibrituri cu mine, şi aprind marginea tăiată de mână a invitaţiei gravate cu aur, şi port invitaţia pe cuvertura de pat la trusou şi draperii. E cel mai suav moment, când focul preia controlul şi tu nu mai eşti răspunzător de nimic. (…) Asta îmi place mie la foc, cum m-ar omorî şi pe mine la fel de repede ca pe oricine altcineva. Cum nu poate şti că-i sunt mamă. E aşa frumos şi puternic şi superior oricărui sentiment pentru orice, asta-mi place mie la foc.”

“Prinţesa Prinţesă ţipă după mine:

– Nu că mi-aş dori cu adevărat să fiu femeie.Brandy ţipă: Fac asta doar pentru că e cea mai mare greşeală pe care mă pot gândi s-o fac.E prostesc şi distructiv, şi pe oricine ai întreba îţi va spune că greşesc. Din cauza asta trebuie să merg până la capăt. Nu înţelegi? Pentru că suntem aşa obosiţi să ne ducem viaţa aşa cum trebuie. Să nu facem greşeli. Mi-am făcut socoteala, cu cât mai mare greşeala, cu  atât sunt mai bune şansele să rup lanţurile şi să duc o viaţă adevărată.Precum Cristofor Columb navigând spre dezastru la marginea lumii. Adevăratele noastre descoperiri vin din haos, ţipă Brandy.”

In love with Francoise Nielly

M-am indragostit de lucrarile ei la prima vedere, irecuperabil, de indata cum am pus ochii pe portretul pe care il puteti vedea postat la poezia de mai jos.

Portretele ei arata oameni puternici, cu priviri patrunzatoare, care incearca sa-ti transmita mesaje ascunse in ochii lor mari. Daca le privesti suficient de mult timp si concentrat, le vei intelege. Privile incarcate cu mesaje si emotii sunt si responsabile de faptul ca personajele prind viata, ies din rame si pasesc alaturi de mine, de tine, de noi. Sunt oameni, exista, aproape ca as putea spune ca ii cunosc pe toti.

Culorile stridente si extrem de curajoase te duc cu gandul la paduri tropicale, exotism si soare ce arde. Desi rupte de realitate, culorile redau parca lumina si intunericul de pe fata fiecarui personaj, privite printr-o prisma unica.

Am impresia ca oricare dintre aceste picturi ar putea sa umple o intreaga camera, fara sa fie nevoie de mobila si decoratiuni. Aceste imagini imi transmit emotii umane in cea mai pura stare si imi incalzesc sufletul, mai ales in acest anotimp inghetat 🙂 enjoy!




Dostoievski este singurul barbat din viata mea acum


Tocmai am terminat de citit cartea “Umiliti si obiditi”, de Dostoievski. In primul rand, imi vine sa ma auto-mutilez pentru ca nu am inceput sa citesc cartile sale mai devreme, ci abia acum, la 23 de ani. In apararea mea (si voi ascunde deocamdata lama), as putea spune ca mi-am inchipuit ca o sa fie cu totul si cu totul altfel…

Inca de mica parintii mi-au bagat in cap ca “trebuie sa citesti Dostoievski”, iar prietenii din Moldova aveau reactia- “Cum, tu nu ai citit inca Dostoievski??”, asa ca in mod absolut specific caracterului meu incapatanat, m-am rasculat impotriva lucrurilor care trebuiesc facute, si mi-am concentrat atentia spre lucrurile care vreau eu sa fie facute.

Insa am crescut, si m-am maturizat. Am revenit la bazele literaturii, asa ca am facut recent cunostinta cu opera lui Aristotel, Machiavelli, Fitzgerald, si, iata, Dostoievski.

“Umiliti si obiditi” este un roman de un dramatism profund, si acesta este poate singurul lucru care nu e foarte congruent cu gusturile mele in ale lecturii. In schimb modul in care e scris (o proza fina, moale, cuvinte modelate perfect) te prinde in gheare si te tine bine pana ajungi la ultima pagina, pagina 462.

Personajele sunt umanizarea unor idei filosofice, unor moduri diferite de a privi viata: intelectualul individualist, copilul abuzat si abandonat, tanarul bogat si naiv, scriitorul filantrop si femeia care isi sacrifica tot in numele dragostei. Spatiul romanului este unul boem, un Sankt-Petersburg vazut prin nori de fum, cu realitatea dureroasa a decalajului enorm intre patura de sus si cea de jos, intre bogati si saraci. Bogatul isi foloseste puterea pentru a demonstra cat de putin important este saracul si pentru ca sa-l umileasca, intr-o lume in care a fost deja umilit deajuns.

Asimilarea primului roman de Dostoievski, scris cu un secol inainte sa ma nasc eu, mi-a stimulat si mai mult vesnicile dezbateri interioare, despre bani, despre dragoste si Dumnezeu, dar mai ales despre o lume care se bazeaza pe cuvantul de onoare al cuiva, o valoare pe cale de disparitie in zilele noastre.

Herta Muller si cartile ei


Prima carte de Herta Muller am primit-o de la tatal meu, se numeste “Animalul inimii”. Am inceput s-o citesc din curiozitate, si n-am mai putut sa ma opresc pana cand nu am devenit complet si irevocabil dependenta de stilul ei.

Am continuat cu romanul “Inca de pe atunci vulpea era vanatorul”, si am inteles ca Herta Muller nu scrie romane, ci romane-poezie. Incarcatura emotionala si metaforele ei m-au tulburat profund. Se descrie un comunism pe care eu nu l-am prins decat cu coada ochiului din leagan, pentru ca m-am nascut in 1987. Multe dintre intamplarile de pe atunci sunt normale pentru parintii nostri insa mie mi se par rupte dintr-o lume trista si gri, in care ma bucur ca nu am trait.

Mi-au ramas in cap descrierile fabricilor pline de pancarte muncitoresti si paznicii care verificau pana la piele fiecare muncitor ca sa vada daca nu a furat ceva. Si chiar asa, cu eforturi supra-omenesti sau mita, muncitorii din fabrici reuseau sa fure. Nu era nimic extraordinar, furau orice produceau: un fier de calcat, o bucata de metal, ata de cusut sau o oala de noapte. Apoi le vindeau la negru pentru ca sa faca niste bani.

Doar trecandu-mi ochii peste randurile scrise de Herta Muller, mi s-a imbibat pana in oase frica de dictator, de Ceausescu. Oamenii vorbeau despre el in soapta, se simteau ascultati si amenintati chiar si in casele lor. La un moment dat toata lumea vorbeste ca acesta este bolnav, si in fiecare zi apar argumente pentru o noua boala fatala care sa-i elibereze, singura lor speranta. Cei ce au reusit sa fuga peste Dunare sunau in tara si povesteau despre viata lor dinafara, unde nu exista agenti ce te urmaresc pe strada, ora de stingere a luminii si limite la mancare. Cei ce au ramas in tara traiesc cu gandul ca vor incerca sa fuga si vor fi impuscati la granita, cum au patit atatia.

Nu exista loc unde sa pot insirui toate imaginile si senzatiile pe care mi le-a produs lectura acestor doua carti, dar pot sa va spun ca stilul autoarei Herta Muller este unul invecinat cu cel atat de indragit de mine, poezia. Cuvintele ei curg nefiresc si totusi se aseaza fiecare la locul lui intr-un tablou desavarsit.Premiul Nobel pentru Literatura (2009) a fost al ei inca de cand a scris prima litera. Chapeau!

Pielea, de Curzio Malaparte


M-a atras numele lui sonor si prevestitor de nenorociri. Intai m-am uitat, ca orice cititor tanar si grabit, peste sumarul de pe spatele cartii, am vazut ca e despre al doilea razboi mondial, ceea ce nu m-a atras in special, pe mine, amatorul innascut de science fiction. Am fost convinsa sa o citesc insa de partea in care se zice ca a fost interzisa de Biserica Catolica si e una dintre cele mai provocatoare carti ale secolului 20 🙂

Inafara de faptul ca m-a hipnotizat stilul lui Malaparte de a scrie inca de la primele pagini, mi se par dureros de colorate si vii lucrurile despre care povesteste. Probabil pentru ca le-a trait pe “pielea” lui,el fiind un fost capitan, jurnalist, diplomat, dramaturg trecut prin ambele razboaie si care a scris toate cartile sale fie din exil fie din inchisoare.

Ni se contureaza in fata ochilor o italie invinsa, plina de orgoliu si murdarie, unde oamenii recurg la josnicii pentru a scapa de foamete si saracie, si in paralel frumusetea salbatica a naturii, mirosul de mancare italiana, vocile calde si sonore care il opresc pe autor din povestire pentru ca sa le admire, sa le miroasa, sa le auda.

Nu pot sa va povestesc despre ce e, e despre prea multe lucruri ca sa incapa in acest paragraf, dar cuvintele si gandurile personajului principal rezoneaza si dor pentru fiecare dintre noi, drama sa si a tarii sale fiind accentuata de cinismul si ironia cu care povesteste si glumeste.

“Si drapelele italiene sunt glorioase!Daca n-ar fi fost acoperite de glorie, ce rost ar mai fi avut sa le aruncam in noroi? Nu exista nici un popor pe lume, care, macar o data, sa nu fi avut placerea sa-si arunce propriile drapele la picioarele invingatorilor. Pana si celor mai glorioase drapele le vine vremea sa fie aruncate in noroi. Gloria, ceea ce numesc oamenii glorie, este intotdeauna grea de noroi.”

O carte despre soldati americani, despre invinsi si invingatori, despre mare si munti, despre moarte si durere, despre homosexuali, despre orgoliu si suferinta, dar cel mai mult, despre curajul si temerile lui Curzio Malaparte, un om foarte interesant.

Azi a murit un om mare


Astazi a plecat Grigore Vieru, pe un drum lung, spre lumi mai bune. In urma cu 19 ani a devenit membru de onoare al Academiei Romane, care l-a propus mai tarziu pentru Premiul Nobel pentru Pace. Nicolae Dabija a spus, dupa moartea marelui scriitor, “Vieru s-a intalnit cu Eminescu…”, si m-a impresionat mult aceasta idee, acest loc de onoare pe care Grigore Vieru si l-a castigat prin bunavointa, talent si curaj.

Odata cu Grigore Vieru s-a spulberat si o bucata buna din copilaria mea. Am crescut invatand literele din Albinuta, recitand “Unde fugi tu, valule?”, intreband
“Tu, iarba, tot ai mama?” si apoi raspunzandu-mi:
“De ai, de buna seama:
Atunci cand inverzesti,
De ea iti amintesti. “

Mai apoi am multumit pentru pace, asa cum ne-a invatat Maestrul, intr-o poezie pe cat de simpla pe atat de geniala:

MULTUMIM PENTRU PACE

Mama paine alba coace,
Noi zburdam voios.
Pentru pace, pentru pace
Multumim frumos.
Tata fluiere ne face,
Noi cantam duios.
Pentru pace, pentru pace
Multumim frumos.
Infloresc in jur copacii,
Ceru-i luminos.
Pentru pace, pentru pace
Multumim frumos.

Le-am spus de atatea ori in gradinita, acasa, in scoala, am auzit cum copiii citeau poezii gingase despre animale, paine si soare si frumusetea Moldovei, dar abia azi, in mijlocul unei lumi tot mai rautacioase, reusesc sa sesizez cu adevarat limpezimea operei lui Grigore Vieru, inocenta, puritatea si bunatatea ei. Iar atunci cand citesc poeziile sale despre neam si limba, parca nimeni nu ar putea sa-mi redea gandurile mai profund decat el. Va recomand sa cititi si sa meditati asupra urmatorului text:

SCRISOARE DIN BASARABIA
de Grigore Vieru

Cu vorba-mi stramba si pripita
Eu stiu ca te-am ranit spunand
Ca mi-ai luat si grai si pita
Si-ai navalit pe-al meu pamant.
In vremea putreda si goala
Pe mine, frate, cum sa-ti spun,
Pe mine m-au mintit la scoala
Ca-mi esti dusman, nu frate bun.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel slutit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga
Ce tare, Doamne,-am fost mintit!
Cu pocainta nesfarsita
Ma rog iubitului Isus
Sa-mi ierte vorba ratacita
Ce despre tine, frate,-am spus.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.

Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Afland ca frate-mi esti, odata
Scapai o lacrima-n priviri
Ce-a fost pe loc si arestata
Si dusa-n ocna la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnasii scot si astazi sare
Si nu mai dau de fundul ei.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.

Sa-i dorim Maestrului ca acolo unde este sa-si fi gasit PACEA…