Episodul 6. Domnul de Pluş

images (1)Erau tineri şi prostuţi când s-au cunoscut. Au fost mult timp prieteni, prieteni buni, pentru că se asemănau: ambii vorbăreţi şi deschişi, prea deschişi şi prea vorbăreţi. Ambii aveau nevoie de atenţie, prea multă atenţie. Apoi, într-o zi, dupa un concert rock plin de adrenalină şi bere, au ajuns la ea acasă, Augusta i-a semi-leşinat în braţe şi atunci el a prins curaj şi a întrebat-o:

– Pot să-ţi ating părul?

Iar ea l-a sărutat.

El deja o iubea, când ea abia începea să-l descopere. El nu avea nevoie de cuvinte ca s-o iubească. Augusta în schimb avea nevoie de toate cuvintele din lume. 

Când în sfârşit s-au iubit. s-au iubit cu totul. Au fost copii împreună, apoi adulţi, apoi bătrâni, apoi copii din nou. El a cucerit-o prin felul lui de a-i inspira încredere şi de a o proteja patern. Era cel care o făcea să râdă cu bancurile lui cu preoţi şi poliţişti. Îi punea în maşină muzica ei preferată, şi îi cânta cuvintele cu voce tare. Îi cumpăra jucării de pluş imense, pentru că ştia că ea are o slăbiciune pentru ele. În braţele lui se simţea exact aşa- ca în braţele unui urs de pluş– mare, cald, aproape de sufletul ei.

Când ploua, o suna s-o întrebe unde e, s-o ia cu maşina ca să nu se ude. Mergeau în club în doi şi dansau pe oldies până picau jos de oboseală şi fericire. Aveau duminici leneşe când priveau desene animate de dimineaţă până seara şi râdeau cu lacrimi. Nu răspundeau la telefon prietenilor. Aveau glume de copii, îşi trăgeau picioare în fund. Găteau. Alergau în parc. Plecau la munte. La mare. Roma şi Viena pe jos, de mânuţă. Fluturi în stomac şi ochi umezi.

O lume întreagă încăpea între ei doi şi totuşi ei doi nu aveau nevoie de lume. Glumele lui, ochii ei plini de iubire. Era mai mult decât suficient.

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

episodul 3

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/12/confesiunile-unui-baobab-episodul-3/

episodul 4

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/14/panica-si-spray-anti-tantari/

episodul 5

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/23/prima-data-episodul-5/

Advertisements

It’s a manTRAP.

mouse-cheese-trapDe-a lungul timpului am descoperit tot felul de specimene colorate, picante, unele reci si impunatoare, altele calde si cunoscute mie, mult prea cunoscute.

 

 

Am scris despre unele dintre ele- despre Hristosul la moda (https://sandacojocaru.wordpress.com/2013/11/24/tu-hristos-la-moda/) despre omul-oglinda(https://sandacojocaru.wordpress.com/2011/09/13/omul-oglinda/), despre oameni-castele (https://sandacojocaru.wordpress.com/2012/03/11/oameni-castele/), si altii.

Astazi mai adaugam unul la lista, Barbatul-Capcana. Cunosti acel tip de om despre care, dupa o perioada de comunicare sau relationare zici: “Nu pot nici cu el, nici fara el” ?

It’s A TRAP! A manTrap.

Iti trezeste o multitudine de intrebari, de framantari interioare, pentru ca nu intelegi ce te tine langa el si in acelasi timp de ce in capul tau nu te vizualizezi cu el in viitor. Intr-un fel va potriviti, toata lumea spune ca aratati superb impreuna si ca este un magnetism intre voi, ca pari fericita langa el, ca esti feminina si naturala. Iti hraneste orgoliul, te protejeaza, ce ai putea sa-ti doresti mai mult?

DAR, de exemplu, e un loser. Te enerveaza ca desi e trecut de 35 de ani nu are tinta in viata, nu e muncitor, viseaza sa fie milionar sau sa castige la loterie si pierde timpul prin cluburi. Te simti bine in prezenta lui dar de fiecare data cand incepeti sa discutati subiecte serioase ti se pare ca ai o discutie cu un baiat din gimnaziu si te interiorizezi plictisita.

SAU, desi este un om cu mintea foarte deschisa, plimbat prin lume si educat, este musulman. La inceput calatoriti impreuna, radeti mult si te face fericita. Apoi iti povesteste despre filozofia religiei lui si tu esti deschisa sa inveti (de ce nu? sunt deschisa sa invat despre orice religie), ti se pare fascinant sa auzi despre cele 5 vieti ale lor, despre viata de apoi si despre cum pisicile sunt sfinte si cainii nu. Apoi castiga teren, e mai sigur de tine si incepe sa fie tot mai radical, sa spuna ca anume calea lui este singura cale si dumnezeul lui este singurul dumnezeu. N-oi fi eu Maica Tereza, dar nu imi place sa mi se impuna nici un dumnezeu, nici macar la meu. Si nici lungimea fustei sau adancimea decolteului, inainte sa iesim in oras. Peste genunchi era un pacat capital, meritam pedeapsa prin gazare pentru asta.

Mai trebuie sa va povestesc despre tipul-tocmai-am-iesit-dintr-o-relatie-dificila care are sechele si proiecteaza pe tine frici, asteptari, frustrari? Tu afli cam tarziu despre asta, pentru ca iti ascunde bine trecutul. El la sigur nu si-a revenit inca iar tu sunt convinsa ca nu vrei sa joci rolul de psiholog gratis.

Barbatul-Capcana este genul de tip care are un atu – ceva care te tine alaturi de el, care il face interesant sau atractiv in ochii tai.In acelasi timp, cartea lui nu este suficient de mare pentru ca sa te cucereasca definitiv. Atunci cand jocul lui de carti devine neinteresant, te retragi, in tacere, fiindu-ti dor de el la nivel senzorial sau emotional si totusi stiind ca nu-l vrei alaturi de tine in continuare. Nici cu el nu e bine, nici fara el!

Iti revii eventual, prinsa intr-o noua si captivanta capcana sau nu, in dependenta daca ti-ai invatat sau nu lectia. Realizezi ca pierzi timpul alaturi de cineva care poate pentru alta femeie nu ar reprezenta o capcana, poate ca ea si-ar pune burka, s-ar converti, i-ar face psihoterapie pana la sfarsitul vietii (ei, probabil)  sau ar avea discutii interminabile cu tipul adolescent visator ratacit prin viata.

Data viitoare fii soarecele acela destept care, la vederea cascavalului in capcana, se ridica pe doua picioruse, se intoarce catre camera si spune:

“- E doar o capcana. Da-mi o provocare mai mare!”

Tanzaniada

Am ramas cu restanta la capitolul “suflet calator”, sau mai exact la scris articole despre locurile pe care le-am vizitat in ultimul timp. Ei bine, anul acesta chiar am descoperit raiul… e in Tanzania! 🙂

In aprilie am mers impreuna cu mama mea in Dar es Salaam, capitala Tanzaniei, unde am stat cam 10 zile. Tin minte ca am aterizat dimineata devreme si am vazut rasaritul soarelui deasupra Oceanului Indian, peste balconul prietenilor nostri. In aceeasi seara am prins si apusul soarelui, deasupra aceleasi ape incredibile, nesfarsite si misterioase. In aceasta tara, apusul si rasaritul sunt intotdeauna la aceeasi ora, si dureaza un numar fix de minute.

Dupa ce am vazut alta parte a Africii (Niger, Benin, Togo), Tanzania mi s-a parut dezvoltata, moderna si i-am intrezarit printre frunze de cocotier un viitor stralucit.

Ce m-a impresionat cel mai mult? SAFARI! Am pornit in parcul Mikumi Impreuna cu nenea Igor, un prieten de familie care lucreaza in Dar es Salaam de 4 ani si care s-a integrat excelent acolo impreuna cu familia sa. Aventura noastra a durat doua zile, timp in care am reusit de toate: am vazut elefanti, lei, zebre, babuini, wildbeest, caprioare, hipopotami, pasari care mai de care, girafe, am avut o intalnire dubla si plina de adrenalina cu dna Musca Tse-Tse care a si piscat-o usor pe mama mea, am avut un episod de voma care m-a tinut 24 de ore (mi-a fost atat de rau incat nu puteam nici macar sa beau apa, nu mai zic de mancare) si cateva momente mai intense in care am crezut ca ramanem blocati in balta in mijlocul safari-ului si ne papa crocodilii.

Dar sa trecem peste asta- animalele sunt fascinante, mai ales atunci cand le vezi fericite in habitatul lor. Girafele alearga de parca plutesc, sfideaza toate legile gravitatiei, zici ca sunt extraterestri. Ghidul nostru local, pe nume Fortunatus (nu este o gluma) ne-a povestit ca girafele stau intotdeauna in grup si privesc fiecare in alta directie,ca sa nu fie atacate de la spate de pradatori. Am avut noroc (de pe urma lui Fortunatus presupun) si am vazut leii, desigur, preferatii mei, niste pisici mari si lenese care dormeau la umbra unui copac. Fortunatus ne-a povestit ca viata lor de pradatori nu e usoara, ca sa dobandeasca un teritoriu trebuie sa-si omoare concurentii masculi lei mai intai, altfel nu au liniste. Fortunatus radea de isteria pe care a provocat-o prima dnisoara Musca Tse-Tse atunci cand a intrat in masina noastra si noi am inceput sa ne agitam cu ziare si sticle ca s-o omoram. Tin minte si acum privirea sarcastica pe care ne-a tras-o dupa ce a strivit-o calm cu degetul pe geam. No stress.

Ce mi-a mai placut, la limita cu temut? Zborul cu un avion de 10 pasageri peste ocean, pana la insula Zanzibar. E o jucarie cam cat o bicicleta mai mare, probabil la fel de grea si la fel de stabila. Din cauza ca am intarziat am primit chiar locurile din fata avionului-bicicleta, adica din spatele pilotului…care, surpriza, statea la 10 cm de noi, purta sort, glumea si facea conversatie politicoasa cu noi. In timpul zborului dadea drumul “manivelei” si nota chestii in carnetel. Ma uitam cu ochii bulbucati la el si ii ziceam mamei mele: “De ce nu tine chestia?De ce i-a dat drumul?? Ce-i in capul lui?” dar am inteles ca pentru asta exista auto-pilot, desi, parca as fi preferat macar sa simuleze ca tine manivela.

Insula Zanzibar e si ea o bucata de fericire, cu imaginile pitoresti ale oceanului in reflux zarite pe sub frunzele lungi de palmier, parca plagiate din google images cand dai search “paradise”. Acolo am descoperit ca niciodata nu poti avea prea multe muste in painea cu gem si ca e suficient sa lasi o noapte baldachinul intredeschis (in Africa paturile sunt acoperite cu un baldachin ca sa nu intre tantari, soparle, etc) ca sa te trezesti dimineata cu 25 piscaturi doar de la genunchi in jos. Stiti care e sansa ca una din 25 de piscaturi sa fie cu malarie? Nu? Nici eu… eu un fel de ruleta ruseasca asta, presupun. Am vazut acolo si cea mai ingusta strada din lume, de 1 metru si ceva… si taximetristi care merg pe stradute din astea inchipuindu-si ca sunt la curse de formula 1.

La Spice Farm am vazut (atins, mirosit, gustat) toti copacii, plantele si fructele din care se fac condimente, cum ar fi scortisoara, lemongrass, piper, ghimbirul, am vazut cum creste ananasul, mango, star-fruit, bananele in mediul lor originar si multe fructe exotice care nu ajung la noi si care nu mai tin minte cum se numesc.

Am mancat banane rosii, mango rosu. Am hranit babuini cu banane. Am invatat cateva cuvinte si propozitii in swahili. Am savurat creveti gigant, crabi gigant. Am dansat in stil african. Am fost udata pana la piele timp de cateva secunde de ploaia africana (credeti-ma, e mai mult decat suficient) si am invatat ca umbrela nu te ajuta acolo. Mi-a fost bine, chiar si atunci cand ma simteam rau, sau cand imi era frica.

Dar probabil acest lucru il datorez in primul rand gazdelor noastre excelente, care ne-au oferit un cadru moldo-tanzanian echilibrat pana la perfectiune 🙂 Multumim!

Am facut-o si pe asta!

Vreau sa va povestesc despre calatoria mea in Africa.

De curand am parasit continentul alb pentru o calatorie de 3 saptamani pe continentul negru, dupa ce mi-am pus toate vaccinele, m-am rugat sa nu iau malarie si alte boli, am aruncat in valiza tricouri de vara si slapi, branza de oi, vin si bomboane moldovenesti si am infruntat privirile pline de mila ale prietenilor mei si rudelor care spuneau:
-Sa ai grija de tine!!! Sa ne suni cum aterizezi! Sa te speli des pe maini! Sa ai grija ce mananci! Ti-ai luat dezinfectant?

Nu neg insa ca eram si eu destul de speriata de ce avea sa urmeze.

La aterizare in Nimaey, capitala Nigerului, dupa 2 avioane si aproximativ 8 ore de zbor, mi s-a parut ca e sfarsitul lumii: nisip portocaliu cat vezi cu ochii, putina verdeata, oameni cu aspect si miros nou pentru mine (probabil si noi aveam aspect si miros straniu ptru ei) imbracati in culori orbitoare, ca sa nu mai zic de aerul acela uscat si fierbinte care te loveste in fata deodata cum cobori din avion. Trecusem de la 0 grade cat erau in Bucuresti la +35, si organismul meu inca incerca sa inteleaga ce s-a intamplat.

In cele 3 saptamani am vizitat patru tari: Niger, Burkina Faso, Togo si Benin, am facut o calatorie de 3000 km (dus-intors) pana la oceanul Atlantic, si anume pana in Golful Benin, statiunea Grand-Popo, unde ne-am odihnit 8 zile.

Pe drumul nostru spre sud, spre ocean, am observat cum oamenii se schimbau, si la fizic, si accentul lor (vorbesc franceza) era diferit, colibele lor se faceau tot mai solide, treceam de la musulmani la crestini, si se vedea mult diferenta, si in sens bun- si in sens rau.In Grand-Popo a fost foarte frumos, si mi-a placut anume salbaticia locurilor, faptul ca nu erau televizioare, computere, galagie: doar vuietul asurzitor al oceanului, palmieri, nuci de cocos, palarioare de paie si sezlonguri improvizate de lemn. Dimineata ne trezeam cu cantecul pescarilor de pe plaja, care scoteau navoadele cu peste, timp de ore intregi.

Am fost total izolata de stiri, civilizatie, email, si m-am odihnit asa cum nu m-am mai odihnit niciodata in 21 de ani. Am citit mult si am invatat o lectie importanta de viata, si anume “how to enjoy blank spaces”: sunt in general o fire pro-activa care tot timpul alearga undeva, are ceva de facut, nu am timp in care sa stau degeaba pentru ca mi se pare ca imi pierd viata. Acum am inteles valoarea momentelor astea in care nu faci nimic, in care te odihnesti golindu-ti capul de orice grija. Citisem intr-o carte despre asta, si anume despre cat de valoros e momentul tobosarului dinainte de a bate toba, sau pauzele din muzica. Fara pauzele din muzica, muzica n-ar mai fi muzica, nu ? Asa e si cu pauzele din zi sau din viata, in care trebuie pur si simplu sa nu faci NIMIC, mai ales cand va urma ceva important.

Am inteles, in cele 3 saptamani in Africa, ca bogatia acestui continent sunt oamenii: acesti oameni zambitori, binevoitori, care nu se grabesc nicaieri, care nu te invidiaza, care te trateaza cu respect, care sunt multumiti de viata lor (probabil pentru ca nu stiu ca exista mai mult) si care sunt fericiti, asa cum noi n-o sa putem fi vreodata. Oamenii acestia nu au televizioare ca sa vada ca exista alfel de lume, si atunci un chelner este fericit pe deplin acolo, pentru ca probabil e cel mai bogat om din tribul lui, isi permite sa intretina mai multe sotii si copii, are o coliba, blugi si bratara de aur.

De oamenii de acolo nu ti se face mila, pentru ca ei sunt fericiti si impliniti, asa cum sunt.

Vorbind despre partile rele am sa mentionez ca mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu soparlele de toate culorile, care intra in case, in baie, care se ascund dupa perdele, cu tantarii si mustele insistente, cu igiena precara din localuri si hotele, cu aglomeratia din piete, cu insistenta vanzatorilor; cu femeile musulmane considerate specie inferioara de societatea lor, care merg toata ziua prin soare cu copiii in spate, lucreaza pamantul, aduc apa, fac mancare; cu copiii cu burtile umflate de foame care n-au mai vazut niciodata baloane de sapun…

Spre sfarsitul calatoriei mele, nu vroiam sa ma intorc inapoi. Mi-am dat seama cat de linistita si placuta e viata acolo. Ma gandeam ca daca as avea vreo 50 de ani, mi-as deschide un mic business pe malul oceanului, mi-as cumpara o casa coloniala, si asa manca peste si fructe de mare pana la sfarsitul vietii, traind intr-o societate care nu a cunoscut inca stresul si ambuteiajele.

Va recomand sa mergeti, sa vedeti. Acolo e o alta dimensiune, unde logica noastra europeana nu functioneaza, unde timpul sta pe loc si atat valorile cat si principiile oamenilor nu se schimba de la zi la zi.