Jonglez într-un picior

Hair-FireSunt o fiinţă de foc,

Îmi place să jonglez cu vise pe marginea abisului,

sărind într-un picior.

Regulile tale nu se aplică.

Încearcă să mă stingi,

Si te vei distruge.

Încearcă să mă aprinzi,

Şi îţi va lua foc liniştea.

Joacă-te cu mine

Tachinează-mă

Poate vei reuşi să creşti aripi

Ca să fugi mai repede decât te voi prinde.

Aruncă-te în faţă şi vei deveni preş, nu erou.

Un fost trist. O notă plată pe portativ.

Uită-te insistent în Ochii Mei

Şi vei vedea în ei lucruri care te dor.

Dacă nu ştii cum să mă priveşti,

dacă nu ştii să jonglezi într-un picior,

Fă un pas înapoi-

Te rog să rămâi în decor.

Sunt o fiinţă de foc.

Regulile tale nu se aplică.

Nu există reguli pentru oamenii care ard pe dinăuntru.

Advertisements

Galben intermitent

232 klimt adam and eveTipatul meu

se infasoara pe tipatul corpului tau.

Fara intunericul din tine,

Nici tu n-ai fi tu,

Nici eu n-as fi eu.

Fara sa ma bruschezi sa mai stau,

Fara vanatai,

N-as mai sta.

Fara masca ta-

N-as mai sti unde sa te sarut,

N-as mai sti unde te doare.

Iar daca am trece unul pe langa celalalt

la un galben intermitent,

ceva in mine ar tipa foarte tare.

 

Foto: fragment din tabloul Adam si Eva, de Klimt.

De mana cu ingeri

20131115-234949.jpg

Vom invata sa ne iubim bunicii abia in clipa cand ii vom petrece
Frunzele vor rugini
Ne vom transforma noi in parinti si bunici ce vor fi petrecuti
copacii vor inflori
Iar bunii se vor juca in cer cu fratii nostri care nu s-au nascut
Zapada se va aseza lin peste ei-
Cei pe care nu am ajuns sa-i cunoastem
Cei pe care nu am avut cum sa-i petrecem
Cei care ne dor fara sa-i putem atinge
Dar ei ne vegheaza de acolo de sus
Copii nenascuti de mana cu parinti
Parinti de mana cu bunici
Stramosi de mana cu ingeri.

Inspiră, expiră, respiră

ImageOamenii care te inspiră

respiră

aburesc geamurile prin care priveşti viitorul

le şterg cu mâneca

îţi dau o palmă

te împing mai încolo.

Oamenii care te inspiră

privesc prin tine

ca printr-o clepsidră

te urmăresc atent, aproape bolnav,

pentru ca nu cumva să scape momentul când trebuie să te întoarcă

pentru ca nu cumva să ţi se termine nisipul

Oamenii care te inspiră

ştiu că şi tu inspiri, respiri, expiri,

şi că poate chiar acum cineva pictează un tablou după tine,

la fel cum tu

scrii o poezie despre

oamenii care te inspiră.

Suntem continente, nu oameni

Cum se schimba geografia corpului tau dupa ce trec atatia oameni prin viata ta, pe langa tine, calca peste tine sau te iau in brate?

Stii bine. Unele fiinte dragi au trecut atat de repede pe langa tine incat te-au zgariat din mers, ca niste masini in viteza. Unii s-au oprit sa te sarute. Unii au vrut sa te loveasca cu piciorul sau cu palma si ti-au lasat vanatai pe suflet. Uniii au calcat peste tine pentru ca sa mearga mai departe sau pentru ca sa urce mai sus. Cateodata au incercat sa-ti vindece ranile si au facut rani mai mari, care i-au inghitit.

Ti-ai numarat vanataile de pe piele si promisiunile primite, si ai facut un bilant. Ai incercat sa-ti tratezi zgaraieturile sau poate ca le privesti in fiecare zi cicatricile pentru ca sa nu uiti si sa nu repeti greseala.

Ti-a ramas amintirea acelei imbratisari si inca te bantuie. Un sarut ti-a lasat tatuate o pereche de buze, undeva intre ureche si ceafa. Pe deget, pe mana, la gat, ai urme albe unde candva s-a aflat ceva care a insemnat ceva pentru tine. Acele urme nu se vor mai colora niciodata, ele pot fi doar acoperite de un alt altceva provizoriu.

In geografia alterata a corpului tau, unele locuri se erodeaza, se tocesc. Lacrimile pot sa sece sau sa nasca noi izvoare. Insulele se indeparteaza treptat, iar pe alocuri sunt parti in care iarba nu o sa mai creasca niciodata.

Dupa toate astea, ne numim oameni?

Suntem continente, nu oameni.

Hai să trăim ca-n cărţi

Hai să urcăm, dar şi să coborâm împreună.

Hai să ne lăsăm duşi de val, în larg, poate o să ne pescuiască un vapor rătăcit în Triunghiul Bermudelor câteva secole în urmă.

Hai sa ne decupam umbrele cu un cuţit ca Haruki Murakami şi să paşim în Oraş unde alearga unicornii cu blana de aur. Hai sa cautam oaia fantastica.

Hai sa culegem piersicile coapte- becuri arse cum facea Palahniuk si sa mancam mancare de cosmonauti intr-o lume cu gravitatie normala.

Aş vrea să ma bat cu roboţii lui Asimov, să le arăt ca emoţiile lor nu sunt emoţiile adevărate.

Mi-ar plăcea să trăiesc măcar un minut lângă Moartea lui Saramago pentru ca să-i ating mantia violet, să văd căt e de fină.

Aş vrea să cunosc Copilul Divin a lui Bruckner, pentru ca să-l conving să se nască, chiar dacă el nu vrea. Lumea asta merită trăită, cu bolile şi războaiele ei, chiar şi numai pentru a reuşi să te îndrăgosteşti şi să fii rănit.

Recunosc, mi-ar plăcea să fiu Fata Nesăbuită a lui Llosa, pe care s-o caute şi s-o aştepte un bărbat toată viaţa. În jurul căreia să-şi construiască axa, pentru care să umble în jurul lumii şi să scrie o carte numai despre dragostea lui pentru mine. Mi-ar plăcea să fiu egoistă ca ea şi nesăbuită şi să trăiesc pentru ca să inspir.

Dacă viaţa ar fi ruptă din cărţi, şi nu invers, am fi toţi mult mai coloraţi, nişte oameni-figuri-de-stil.

Hai să iubim ca-n cărţi, să trăim ca-n cărţi, să suferim ca-n cărţi. Hai să murim ca-n cărţi

 

Respiratie de ciocolata

unele specimene umane dulci si rare

apar in viata mea

doar ca sa inlature norii

odata cu suvita de pe frunte

pe care mi-o da grijuliu dupa ureche,

ma miroase de parca as fi un copil

care tocmai s-a nascut in bratele lui,

imi ia durerea cu mana

fara sa-mi fie nici un fel de dumnezeu

si fara sa-i fi spus unde doare

aduce liniste intr-o pestera cu multe ecouri

intr-un intuneric ce trebuie acceptat, nu luminat.

face putine miscari ca sa nu ma sperie si sa fug-

sau poate pentru ca in prezenta mea

timpul lui incetineste.

are pielea de ciocolata

ochii de miere

si respiratia lui

calmeaza valurile furtunii mele.

Intre catapulte

Intr-o zi m-am trezit si nu era nici maine, nici azi, nici ieri. Eram prinsa intre catapulte si asteptam sa vina cineva sa-mi faca instructajul inainte sa ma propulsez in necunoscut. Imi strangeam chingile de siguranta, desi ele nu ma tineau de nimic, cu nimic. O voce mica imi radea undeva pe langa cerebel: asa sunteti voi, oamenii, vreti sa va simtiti in siguranta chiar si atunci cand va propulsati in neant, vreti sfaturi, centuri de siguranta si asigurare de viata…HAHA, prostilor.

Aerul era rece si nemilos cu narile mele. Am vrut sa plang dar m-am uitat la mine si vocea iar m-a intrebat sarcastic, gesticuland violent cu mainile: niste picaturi sarate, doua riduri, cui ii pasa??

M-am asezat pe o iarba nici uscata nici verde nici inghetata, astept instructorul de catapulte, sau macar un semnal ca sa pot decola, iar apoi un indicator de directie, o limita de viteza si, daca se poate, sa stiu daca azi e ieri, e azi sau e maine.

Rai personal

Eu cred ca raiul e o camera imensa cu o cada mare in mijloc, rotunda, in care apa nu se opreste niciodata. Acolo, in rai, in cada, stai si citesti, scrii, meditezi, muzica tace, gandurile nu mai susura si lucrurile parca au sens. Raiul e liniste in interior si exterior.

Eu cred ca raiul e un deal verde cu o padure de portocali cu portocale portocalii pictate suculente care atarna grele de ramurile perfecte. Alergi printre copaci razand si din cand in cand jonglezi cu portocale, le storci sucul, le pui in buzunare, le cureti incet de jur-imprejur…Deasupra livezii, daca ai puterea sa-ti desprinzi ochii, vezi pe varful dealului un castel vechi, de piatra, unde candva domni gentilomi sarutau cu finete mainile unor tinere si rusinate domnisoare. Acolo se ciocneau cupe si se scrobeau gulere albe, inalte, si maneci bufante, perfecte. Raiul consta in acea cursa- de la ceva tangibil la ceva imposibil de atins, la castelul lui Kafka, sau a cui vreti voi.

Eu cred ca raiul e o cladire cu 100 de etaje, care ajunge pana aproape de cer, desi e deasupra cerului, intr-un fel. Intri in cladire, se deschid usile liftului argintiu, apesi butonul 100. Trece o secunda. Ajungi acolo, printre nori, scoti tubul de plastic din buzunar si incepi sa faci baloane de sapun si sa le dai drumul in jos, ca sa vezi cum traverseaza 100 de etaje si umplu lumea cu senzatia de “usuratate a fiintei”. Raiul e locul in care te simti si tu mai usor, mai putin important si mai trecator, deci mai fericit.

Eu cred ca raiul e o masa lunga la care stai alaturi de toti oamenii care te iubesc si pe care ii iubesti la randul tau, ca un fel de sarbatoare in familie. Mancarea din farfurii si vinul de casa nu se termina, copii nu cresc si parintii nu mor. Tu ramai cu ochii umezi, mut in mijlocul lor: existi doar pentru a le simti caldura, pentru totdeauna. Raiul e locul unde pastrezi in tine ca intr-un termos caldura oamenilor dragi, timp de un infinit.

Dar de ce sa astept o viata pentru ca sa simt/vad/ating aceste senzatii? Cada si liniste gasesc si acasa la mine. Dealul cu portocali si castel sigur exista undeva prin Italia, l-am vazut intr-un film. Cladire cu 100 etaje? nimic mai simplu…Masa cu toti oamenii dragi in jurul ei e ceva ce se realizeaza in fiecare an de cateva ori.

Raiul e o stare de a fi, nu o stare de a nu mai fi. Nu vreau sa nu mai fiu, pentru ca- in sfarsit, SA FIU.

Pa-pa, ma gasiti in raiul meu personal.

Toamna este o Doamna

Superbidabila aceasta toamna care paseste in soapta peste visele noastre, cu aer de strengareala, incat nici nu mai stim daca s-o luam in serios sau sa-i facem din ochi si sa mergem mai departe, in drumul nostru, ghebositi si cu mainile in buzunare.

Si totusi parca as vrea sa ma opresc un moment ca sa marchez aceasta trecere a mea de la sanda-omul verii la sanda-omul-care-admira toamna-de-la-distanta. Da, vara va fi mereu in sufletul omului care traieste in mine, dar toamna este cea care ma poleieste cu ceva aurit, nemaiauzit, nemaivazut, pentru prima data azi. Nici macar nu e nevoie de ploaie, toamna te spala prin soarele domolit de la apus care aureste totul si ne face sa pretuim mai mult lucrurile si oamenii din jurul nostru. In aceasta lumina- totul devine exponat de muzeu.

Irecuperabila, optimista si romantica pana in nervuri, toamna asta mi-a insuflat puteri magice. Este suficient sa trag pe nas o doza de aer tomnatec ca sa cred ca maine pot fi scenarist iar poimaine am sa incep romanul pe care il aman atat. Si poate ca are dreptate, poate ca fiecare dintre noi ar trebui sa devina ceea ce si-a dorit intotdeauna sa devina, si sa nu lase iernile reci sa-i inghete curajul. Toamna este un inceput, cum spune prietena mea, nu ianuarie- ci septembrie reprezinta luna in care trebuie sa te reinventezi si sa-ti schimbi viata.

Ei bine, de azi, toamna, nu o sa ma mai indoiesc de tine. Iti dau voie sa-mi intri in vene, sa-mi incalcesti cretii cu vantul tau, sa ma prafuiesti cu frunze uscate, sa-mi uzi picioarele in cizme, sa-mi pulsezi in tample, sa ma mangai cu ultimele raze, fii poznasa, ia-mi in ras visele, ridica-ma sus si apoi arunca-ma in zapada rece… sunt a ta, t(d)oamna mea.