Strigat de lupta la Chisinau

DSC_3421Astazi, la Chisinau, zeci de mii de oameni (40-50 mii de oameni conform diferitor surse) au iesit in Piata Marii Adunari Nationale pentru ca sa ceara demisia in corpore a guvernarii, scandand “La puscarie!”, “Hotii!” dar si slogane unioniste si de reintregire a tarii. La microfon, au trecut, pe rand, profesori universitari, jurnalisti, personalitati din sfera culturala, tineri si chiar un copil care a recitat o poezie.

Urmarind pe privesc.eu in direct transmisiunea din PMAN, in primul rand mi-a parut rau ca nu sunt acolo- puterea si energia multimii se resimtea chiar si de la 500 km distanta. Apoi, am inteles ca la elocinta, basarabenii mei s-au priceput dintotdeauna. Poezii, cantece, batai de tobe, discursuri incarcate de emotie in care ma regasesc, pentru ca si eu vorbesc de multe ori asa. Si eu ma emotionez si pun suflet in ceea ce spun, mai ales cand e vorba de limba si tara bunicilor-bunicilor mei. E vorba de acele cuvinte inradacinate in durere care ridica in picioare o natiune, care iti infierbanta sangele in vene si care probabil trimiteau ostasii lui Stefan la lupta, pe timpuri, fara a privi inapoi.

Dar, in cazul nostru, elocinta nu poate salva o natiune. Am inteles, suntem buni la vorba, dar la fapte? Suntem gata de lupta, dar cine lupta? Am strigat ca plecam la razboi, dar cine ne sunt aliatii?

Cineva a spus, in timpul unui discurs de astazi, ca suntem o natiune de luptatori. Asadar, sa ne amintim cine suntem, sa ne invatam copii sa lupte, nu sa plece capul. Sa fie invatati de mici ca frica este un instrument de manipulare al celor de la putere. Ca frica ingenuncheaza doar oamenii slabi de caracter.

Pe canalele de stiri din Romania nu aratau imagini de la Chisinau, ci buletine de weekend cu acrobatii cu avioane, meteo si Udrea. A fost un moment cheie, care ar fi putut sa lege romanii dezamagiti de aici cu romanii dezamagiti de dincolo. Mi-as fi dorit atat de mult ca jurnalistii de la Bucuresti sa-si intrerupa pentru 10 minute vacantele si sa relateze in direct, macar o parere, macar un crawl, o imagine din PMAN. Pentru ca ai ar fi putut sa ne ajute sa trecem de la strigatul de lupta, la lupta propriu-zisa.

Asa ca propunerea mea vine din doua parti- pentru cele doua parti ale romanimii: pentru cei de la Bucuresti, sa incalece, sa se pregateasca de lupta si sa astepte cu atentie semnalul de start. Iar pentru cei de la Chisinau, curaj, si tot inainte! Elocinta este zona noastra de confort si nu ne va salva, dar daca ne ajunge curaj si nebunie pentru a iesi inafara ei, o sa intram cu dreptul in zona faptelor care fac istorie.

 

 

 

 

 

Advertisements

Uită o carte undeva

10406584_10152674474912165_3740009702342311039_nAstăzi, la prima oră, m-am trezit, mi-am băut cafeaua, am ales o carte din bibliotecă şi am iesit din casă. Am mers hotărâtă în Piaţa Romană, am ales o bancă de pe marginea bulevardului şi am lăsat cartea pe ea.

 
Pe prima pagina a cărţii am scris:
“Această carte a fost uitată aici pentru tine. Nu ştiu cine eşti dar ştiu sigur că avem o pasiune în comun. Ia cartea, citeşte-o, preţuieşte-o, apoi dă-o mai departe. Cărţile cele mai frumoase sunt cele care călătoresc. Uită o carte undeva. 8 septembrie 2014.”
 
Dacă încă nu aţi aflat, România şi R. Moldova au fost adăugate recent pe lista ţărilor participante în campania “Oublie un livre quelquepart”- Uita o carte undeva, alături de cititorii din alte 20 de ţări, până pe 14 septembrie. 
 
Aici link pentru eveniment şi mai multe informaţii
 
Şi aici pentru cel original in franceză 
 
Alătură-te campaniei “Uită o carte undeva”, alege o carte, scrie o dedicaţie şi las-o pe o bancă, în parc, la metrou sau în localul tău preferat. Povesteşte despre ce ai făcut şi de ce, ca să pornim o reacţie în lanţ ce promovează cultura şi lectura. Hai să împânzim oraşele de cărţi “călătoare” şi dedicaţii scrise cu dragoste pentru oameni necunoscuţi.
 
Împreună putem face lucruri măreţe!
Uită o carte, undeva.
 
10645103_10152674475022165_1692063577196445858_n
 

Lectii de viata la 27 ani

10527911_10152591349532165_3272229557437638885_nE al 6-lea an la rând când scriu acelaşi articol, cu alte învăţaturi: “Lecţii de viaţă la xy ani”. Ronţăi nervos nişte mozzarella, revăd lecţiile din anii trecuţi şi mă gândesc dacă am reuşit să învăţ ceva sau doar mi-am luat-o peste nas în ultimul an.

Ei bine, amândouă.

1. Mi-am confirmat, odată şi pentru totdeauna, că în mine locuieşte o mică africană- e ceva in muzica, dansul, natura şi oamenii ţărilor africane pe care le-am vizitat care mă face să dau ochii peste cap de plăcere. E suficient să aud o melodie cu o tobă africană sau Body A Shake de Shaggy. E suficient să merg într-o piaţă să aleg stofe africane şi ating obiecte din lemn de abanos, să gătesc cu condimentele lor, să alerg prin nisip pe malul oceanului. Iubesc pamanturile africane pe care am calcat si m-aş muta oricând acolo. Am decis, deci, să-mi exprim această dragoste prin ceva special, unic, nemaivăzut în România şi Moldova. VA URMA

2. Despre castele de nisip şi castele din BCA. Am văzut că barbaţii care ţin la tine şi te preţuiesc cu adevărat vor să construiască, încet şi cu grijă, în jurul tău- nu castele din nisip ce se prăbuşesc la prima problemă, ci castele de beton. Ei sunt cei care vor sa te protejeze cu orice preţ de răul exterior şi iubesc în tine atât femeia, cât şi copilul, comunicând cu ambii. Cei care se avântă promiţându-ţi luna de pe cer şi grăbindu-te să te implici în lucruri în care nu eşti gata să te avânţi sunt cei care eventual dispar din peisaj la fel cum au apărut- dupa furtună. Fugi de ei, la fel cum ai fugi de un zid care e instabil şi in pericol să-ţi cadă în cap.

3. Există suflete pereche dar există şi suflete prieten. Este bine ca să înveţi să le diferenţiezi, pentru că e foarte uşor să le încurci- să fii cu cineva cu care simţi doar conexiune spirituală şi empatie, fără chimie. Sufletele prieten sunt pentru prietenie şi ajutor-reciproc, iar sufletele pereche… pentru restul.

4. Impactul tau asupra celor cu care comunici conştient sau nu este maxim. Mi s-a întâmplat de mai multe ori anul acesta un lucru deosebit de frumos. Am primit mesaje de la oameni pe care i-am cunoscut o singura dată sau pe care nu-i cunosc personal, dar care îmi povestesc cum i-am inspirat să facă un anumit lucru, să pornească într-o direcţie. Sunt oameni pe care i-am influenţat fără să-mi dau seama, în bine, cu un articol, un sfat sau un cuvânt potrivit la momentul potrivit. Atâta timp cât rămânem pozitivi şi ancoraţi adânc în subconştient, dar conştienţi de impactul major al cuvintelor noastre răspândite în eter, nu putem propaga decât lucruri pozitive în univers.

5. Despre oamenii schimbării şi oameni comozi. Nu sunt un suflet foarte vechi, dar nici foarte nou. Ştiu că în viaţa trecută am construit ceva frumos, estetic, iar acum îmi folosesc creativitatea la maxim pentru a dezvolta concepte noi în domeniul cultural. Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona aceea moale şi caldă îţi devine sicriu. Oamenii care îmi ies în drum sunt cei vizionari, cu care voi construi împreună o lume nouă, superioară celei deja existente. Alătura-te, dacă vrei să faci parte din ea, nu ne sta în cale, dacă îţi este frică să ieşi din zona ta de confort. Schimbarea e facută de cei care nu privesc înapoi!

Pentru o retrospectiva melancolica, iată şi lecţiile din anii trecuţi:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2013/08/08/lectii-de-viata-la-26-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2012/08/06/lectii-de-viata-la-25-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2011/09/02/lectii-de-viata-la-24-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2010/08/06/lectii-de-viata-la-23-de-ani/

https://sandacojocaru.wordpress.com/2009/05/17/lectii-de-viata-de-la-22-de-ani/

Books & the city, femeile care citesc cuceresc oraşul!

Două bucureştence şi două basarabence au decis să scoată cărţile în stradă şi femeile care citesc în faţă promovând o colecţie de tricouri cu mesaje pro-citit sub numele “Books & the city”.

10250898_724697367582459_1879317887_n

Femeia care joaca in fimul “Books & the city” este un personaj urban, trendy, smart şi neînfricat. Ea are curajul să poarte tricouri pe care scrie cu negru pe alb: Read me by my covers”,  “Reading is dreaming with open eyes”, “I love BIG BOOKS and I can’t liesauPlease, say it again, HOW BIG is your library?.

Smart-trendy is the new trendy, iar tricourile din colectia Womanness “Books & the city” sunt uşor de purtat şi accesorizat cu gândurile tale cele mai colorate.

 

În ceastă colecţie de tricouri sunt implicate trei branduri cunoscute în rândul tinerilor: Bookletta, Sweet Paprika şi Womanness. Ianula, Gabriela, Monica şi Sanda sunt patru PR-iţe şi tineri antreprenori pasionate de carte si trend-uri urbane şi au ales să promoveze cărţile şi lectura prin aceasta colecţie-capsulă de tricouri. După cum însăşi Sanda-autoarea genţilor Bookletta care promovează lectura-spune: “Books & the city scoate femeile deştepte în stradă, le înarmează cu cărţi şi tricouri cu mesaje magice care le dau super-puteri! Aşadar, atenţie, femeile deştepte cuceresc Bucureştiul!”

 Tricourile vor fi disponibile pe paginile de Facebook Womanness şi Bookletta.

Tricouri Womanness: http://www.facebook.com/pages/Womanness/588139707931753

Genti Bookletta:  https://www.facebook.com/Bookletta

http://www.bookletta.com

Fuste Sweet Paprika: http://www.sweetpaprika.ro

Fotograf: Diana Barbu http://www.facebook.com/DianaBarbuPhotography

10250724_724695894249273_1407990263_n

10270057_724699660915563_852243571_n

10253256_724699647582231_2012296414_n

10264562_724698884248974_642266700_n

10270101_724694954249367_585068710_n

10173459_724695017582694_1344996087_n

10268208_724694990916030_1355740521_n

Privitul pe geam la Chisinau, ocupatie si ocupanti

71870_458177530920426_1121904135_nDupa 7 ani de cand inspir si expir la Bucuresti, am prins un oarecare accent local, sau mai degraba am pierdut accentul meu de Basarabia. Nu este neaparat ceva cu care ma mandresc, ci mai degraba o pierdere pe care am suferit-o pentru a-mi contura mai bine sfera profesionala- dar o pierdere pe care mi-o asum.

Vin acasa la Chisinau cam o data la doua luni, de obicei cu treaba. Am putin timp asa ca interactionez doar cu prieteni si familie, iar singurii oameni dinafara cercului meu cu care mai comunic accidental sunt taximetristii, chelnerii si vanzatorii. Astfel, observ dinamica locului si impactul actiunilor politice tot mai tensionate din regiune mai mult prin intermediul lor.

Data trecuta cand am fost acasa am dat peste un nene taximetrist de treaba: ” Da sânteți din România? Și frumos grăiți! Așe frumos se audi la dumneavoastră… Da nu cum grăiesc oamenii aiși. Grăiesc stricat.” I-am spus povestea cu vocalele si gura deschisa mare la A-uri si cum la Chisinau se vorbeste cu gura semi-deschisa si se aud altfel sunetele.

De data aceasta, doua zile la rand am mers cu taxi de la 14999. Le-a chemat cineva pentru mine, pentru ca eu nu prea stiu numere de taxi in Moldova. Prima data am dat peste un rus care de indata cum am intrat in masina a inceput sa debiteze fraze multe si rapide in rusa si eu nu m-am prins exact ce spunea- am 7 ani de cand am plecat din tara si nu am mai exersat limba rusa, pe care si asa o invatasem doar din strada, la un nivel foarte slab. I-am zis doar “Mergem pe str. cutare, va rog”. S-a intors la mine si m-a intrebat “Nu înțeleje rusî?”. Zic: “Sunt plecata demult de acasa si nu prea mai inteleg.” N-a zis nimic, a dat muzica tare in masina, o muzica ruseasca, ceva cu Moscova, si apoi, uitandu-se la mine prin oglinda, a strigat deasupra: “Vă plași muzîca me?”.

Am privit pe geam. Nu am ripostat nimic, pentru ca era noaptea, pentru ca eram singura in taxi si mergeam undeva la marginea orasului. Pentru ca a vrut sa ma intimideze iar eu l-am lasat sa creada ca m-a intimidat doar pentru ca imi era frica.

A doua zi, aceeasi poveste. Taximetrist rus, eu ii spun in romana, el imi raspunde in rusa. Apoi incepe sa vorbeasca cu mine, ma intreaba daca sunt din Romania, ca am accent romanesc (incearca sa imite accentul meu si rade in batjocura), apoi imi povesteste cum o cunostinta de-a lui rusoaica a locuit 15 ani la Bucuresti si i-a spus ca “romanii au tratat-o ca pe o specie inferioara”, apoi ma intreaba pe mine daca nu sunt tratata asa. Ii zic nu, din contra, m-am integrat fara probleme. Imi spune ca el nu vrea in UE sa fie sluga la romani si  ca limba romaneasca nu exista, ea se trage de la limba moldoveneasca. Incep sa ma aprind si aleg sa nu spun nimic din aceleasi motive (noaptea, singura, femeie) iar taximetristul debiteaza tot mai multe verzi si uscate, spalat la creier dupa atatia ani de rusificare. Ma intreaba de ce tac, spun iar ca nu prea inteleg rusa, iar el zice “da, nici eu nu vorbesc moldoveneasca. Nu ca nu respect limba, da pur si simplu nu-mi place. Si de ce sa invat ceva ce nu-mi place. E limba taranilor, pana la urma.”

Inghit in sec. Bine ca toti trebuie sa invatam limba lui, desi nu suntem in tara lui. Bine ca eu sunt taran si totusi el e taximetristul care ma duce acasa. Bine ca limba romana nu exista, ca totul e o inventie, ca toti suntem din plastilina in lumea lui si ne modeleaza cum vrea. Bine ca stie istorie mai bine decat istoricii. Bine ca incearca sa ma intimideze, sa rada de mine, pentru ca si-au gasit inamicul- simbolul romanilor- in mine, o fata de 26 de ani, care mergea spre casa.

Bine, fratilor, inghitim in sec, privim pe geam, ne lasam intimidati, ne e frica sa ripostam, ne lasam numiti in toate felurile pe pamantul nostru, bine,  dar pana cand?

 

 

Fii om, apoi blogger

Săptămâna trecuta, mai exact între 5 şi 8 aprilie, am avut rara (da,da, un cuvânt cu doi de R) ocazie să particip la un seminar pentru bloggerii din R. Moldova, organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni la Poiana Braşov.

Au fost 4 zile “suculente” în care am putut să văd de mai aproape liderii blogosferei moldoveneşti, să-i ascult şi să-mi fac o părere despre ei, pentru că pe majoritatea nu-i cunoşteam personal. Am descoperit că 99% dintre cei prezenţi au ce spune şi ne-au reprezentat cu mândrie la acest eveniment. Eugen Luchianiuc (http://luchianiuc.com/blog/) şi Dragoş Galbur (http://blog.galbur.md/) sunt nişte oameni şi nişte bloggeri minunaţi- atenţie, OAMENI, apoi BLOGGERI, întotdeauna în această ordine. Natalia Vozian m-a impresionat prin gândirea ei liberă şi perspicace (http://nativozian.wordpress.com/). Valeriu Paşa are o capacitate de analiză deosebită (http://pashavaleriu.blogspot.com/). Cu Vitalie Branişte am avut o discuţie interesantă despre comunicare şi NLP (http://www.curatmurdarsrl.com/). Alex Lebedev este un om cu mintea deschisă şi o personalitate colorată (http://alexlebedev27.wordpress.com/). Nu am reuşit să-i descopăr pe toţi, dar sper că asta se va întâmpla la urmatoarele eveniment de acest gen.

S-a vorbit mult despre unire, nu doar de neam, ci şi de apropierea bloggerilor unii de alţii, de educarea societăţii prin intermediul unui grup de formatori de opinie care îşi aleg un scop comun. Mi s-a părut atunci o idee greu de realizat, datorită orgoliilor implicite din blogosferă, însă acum văd reacţiile tuturor post-eveniment şi cred ca am putea să schimbăm ceva, făcând un singur lucru, şi acela foarte simplu: dând mână cu mână, blog cu blog, idee cu idee.

Partea cea mai aşteptată pentru mine a fost interacţiunea cu speakerii. Este vorba despre acei oameni mari şi fascinanţi pe care îi văd doar la emisiuni TV şi evenimente oficiale: Eugen Tomac, Emil Hurezeanu, Robert Turcescu, Dan Dungaciu, Marian Voicu, George Damian (http://www.george-damian.ro/) , Cezar Ion, Nicoleta Eucarie, şi alţii. Bogdan Gavrilă mi-a dat o lecţie de viaţă în comunicare şi leadership.

Dar da, au fost şi părţi care m-au impresionat mai puţin. Şi eu n-aş fi eu daca nu aş recunoaşte că pentru 1% din bloggerii prezenţi acolo, mi-a fost ruşine- atunci când au întrerupt speakerii, au vorbit deasupra lor, sau atunci când în timpul seminarului am auzit anumite sunete ce provin de undeva dintre gât şi nas pe care nici un om educat nu şi le-ar permite să le scoată în public. Acel 1% au folosit, deşi nu în timpul seminariilor, excesiv de multe rusisme şi înjurături pentru mediul respectiv. Acel 1% a ales să lipsească de la seminarii şi să folosească timpul altfel, pe banii DRP. Chiar dacă 1% nu înseamnă mult, totuşi consider că unele lucruri nu trebuie trecute cu vederea pentru ca să poată fi corectate, în timp.

Mulţumesc organizatorilor, bloggerilor, speakerilor din Poiana Bloggerilor şi vă mulţumesc vouă, cititorilor, pentru că ne citiţi şi ne apreciaţi. Fără voi, cine am fi noi?

SURSA FOTO: Alexandru Râşneac 

7 aprilie 2009 încă doare

Am descoperit, astăzi, ca pozele de la 7 aprilie 2009 încă mai dor. Astazi se împlinesc 3 ani de atunci, din ziua în care ni s-a zdruncinat puternic încrederea în noi şi în ceilalţi, ziua în care ne-a fost frica dar ne-am şi bucurat că undeva, ceva s-a rupt în rândul cetăţenilor din R. Moldova şi frica a fost înlocuită cu un curaj nebun.

În acea zi am experimentat emoţii unice, trăind experienţa de acasă de la Bucureşti, dependentă de fluxul informaţional românesc şi cuprinsă de disperare din cauza senzaţiei de neputinţă. EU nu eram acolo, EU nu eram alături de EI. EU nu puteam sa plec acasa, eu nu puteam SĂ-I ajut. Îmi rămânea doar să “bat din gură” ajutând aşa cum puteam, care oricum era mult prea puţin.

Dar nu este vorba despre mine aici, e vorba despre acei tineri care au lăsat orice gen de fobii deoparte şi care nu au mai privit înapoi. Era timpul pentru o schimbare, şi orice preţ era prea mic pentru ea.

Da, 7 aprilie 2009 este încă o rană deschisă, pentru noi toţi basarabenii. Se va închide oare vreodata?

Voi lăsa acum aceste poze să vorbească.

SURSA FOTO: OSB

Ecou Românesc, lansare fără scandal şi fără fursecuri

Marţi a fost Lansarea Ecou Românesc, un proiect proaspăt şi nou pentru românii de pretutindeni. Evenimentul s-a desfăşurat în sala Nicolae Iorga din Palatul Parlamentului, un cadru frumos ce poartă numele unei personalităţi- simbol al românilor.

De ce scriu despre acest eveniment? Pentru că, în primul rând, sunt coordonator de comunicare Ecou Românesc şi unul dintre fondatori. Apoi, pentru că aş vrea să vă povestesc mai multe despre cum a fost, ce m-a mişcat, ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut.

Echipa Ecou Românesc este formată din 17 oameni foarte dragi mie, tineri şi plini de energie. Deşi lucrăm doar de câteva luni împreună, am reuşit sa construim un mecanism puternic, bazat pe încredere. În cadrul evenimentului, în ciuda unelor mici probleme de organizare (care apar întotdeauna, inevitabil), am văzut că suntem uniţi şi eficienţi.

Am reuşit, aşa cum ne-am dorit, să avem în cadrul lansării noastre români de valoare (Viorel Badea, Tudor Panţîru, Eugen Tomac, Petru Movila, Mihail Hârdău, Cornel Vişoianu, Iulian Chifu, Mihai Mătieş, Iuliana Gorea), tineri- modele demne de urmat (Crina Coco Popescu, Dragoş Preda, Aleksandar Najdanovic) şi, în general, oameni care au ceva de spus. M-a impresionat numărul mare de oameni care au vrut să ia cuvântul, pe lângă cei din agenda, dar şi calităţile distinse ale acestor vorbitori. Majoritatea ne-au încurajat, ne-au demonstrat sprijinul lor şi încrederea că putem să atingem cât mai mulţi români din lume prin ceea ce facem.

Mi-ar fi plăcut, însă, să văd toate partidele politice reprezentate în număr relativ egal, şi asta nu a fost posibil. De ce? Nu din cauza ca nu i-am fi invitat noi (am trimis peste 800 invitaţii), ci din cauza că dumnealor nu au răspuns invitaţiei noastre.

Apoi, s-ar cuveni să vorbim despre prezenţa presei. Deşi au fost cei de la TVR Cultural, cei de la Clipa, Radio România Internaţional, Radio România Actualităţi, Agerpres, OraNoua, RTV şi alte media de profil, cărora le mulţumim pentru asta, au lipsit Antenele, Realitatea, Pro TV-ul şi lista continuă. De ce? Iarăşi, nu din cauza ca nu i-am fi invitat, nu din cauza că lipseau personalităţi de valoare (ne-a onorat cu prezenţa doamna Tatoiu, ca să nu mai spun că era sala plină de politicieni) ci probabil din cauza că subiectul evenimentului nu era suficient de senzaţional.

Cum aşa, fără crime în direct, fără scandal şi fără sâni siliconaţi? Cerem scuze presei care nu a venit la eveniment măcar din interes, ne pare rău că nu avem cazier, culoare politică sau vreun fotomodel în echipa, fosta prietenă a nu ştiu cărui fotbalist. Data viitoare nu promit că vom include vreun element de acest gen, însă vă vom invita oricum, din respect pentru mass-media.

Desigur că au apărut şi situaţii ciudate, greu de rezolvat, chiar şi din punct de vedere al PR-ului: ce ai face dacă în timpul evenimentului tău jurnaliştii de la altă sală (din câte am fost informata e vorba de oameni de la OTV, Realitatea, Antena şi pro) ar veni la mesele tale cu mâncare şi ar prăda tot? Apoi, la sfârşit, când îi inviţi la “un ceai, o cafea şi un fursec” pe cei prezenţi la lansarea Ecou Românesc, sa nu rămână decat un ceai şi o cafea?

Dar trecând peste aceste nuanţe mediatice, vreau să vă spun că partea cea mai frumoasă a evenimentului a fost lansarea ÎN DIRECT a postului de radio online Ecou Românesc. Lucrasem întreaga săptămână la jingle şi am avut multe dezbateri în legătura cu primul cântec ce urma să fie difuzat pe postul nostru de radio. Până la urmă am ales cântecul lui Tudor Gheorghe- “Acolo este ţara mea.”

În momentul când toată sala a făcut linişte pentru a asculta ce se întâmplă, s-a auzit: “Radio Ecou Românesc- Aici răsună românimea.”

Imediat au intrat primele versuri din cântecul lui Tudor Gheorghe:

“Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!”

Trebuie să recunosc, în acel moment “istoric” pentru noi, toţi cei din echipa Ecou Românesc, m-am înduioşat atât de mult încât erau sa-mi dea lacrimile. Apoi am tras aer adânc în piept şi am încheiat prezentarea.

Lansarea noastră de marţi, deşi una cu reacţii pozitive, nu a fost decât începutul, iar celor care ne urau “Felicitări” le-am spus să ne ureze mai degraba “Succes!”. Vom avea nevoie, aşa cum vom avea nevoie şi de sprijinul vostru, pentru a reuşi, în misiunea de a informa şi de a uni românii din toată lumea.

Astazi, eu de 4 ori.

De cate ori esti hartuita, zilnic? Astazi, eu de 4 ori.

Mi-am dat seama ca primele trei ori am trecut peste replicile scarboase ca si cum as trece peste o balta cu apa. Nu e placuta, nici frumoasa, dar cu mici eforturi reusesti sa o depasesti.

A patra oara am oftat si mi-am spus: asta este prea de tot. E iarna, deci sunt imbracata in trei straturi de haine, am palton pana la genunchi, cizme, fular si manusi. Practic tot ce vezi din mine sunt ochii, sunt mai impachetata decat o araboaica dintr-o familie fundamentista.

Cat o sa mai fim sexualizate, vugarizate, atacate, hartuite, fluierate, luate peste picior? Si cel mai grav: de ce luam asta ca pe ceva normal, care vine la pachet cu faptul ca suntem femei?

Specimenele hartuitoare nu fac parte din publicul meu tinta, sunt mai degraba niste deseuri ale societatii, si variaza de la adolescenti in pubertate, muncitori frustrati sau libidinosi fara succes in viata amoroasa. IQ-ul social si emotional este in oricare dintre cazuri extrem de scazut.

Asadar, ce incearca ei sa obtina? Sa ne intimideze, sa ne sperie, sa ne facă să-i înjurăm, să le spunem ce credem despre ei? Stiu ca nu au cum sa ajunga in mod normal la noi si atunci ne abordeaza pe strada, doar acolo cred ca au o sansa?

Cum s-ar simti ei daca noi, femeile, i-am hartui, i-am face sa se simta zilnic niste bucati de carne pe care poti sa le fluieri, sa le sexualizezi din mers?

Si, cel mai important, cum putem sa oprim aceasta hartuire injositoare pentru intreaga societate?

SURSA FOTO: http://www.scribas.com

Saracia din noi

Acesta este un articol despre saracie, murdarie si oameni care isi cauta tristetea prin tomberoane.

Sursa foto: http://www.protv.ro

Teleportata la Bucuresti 5 ani in urma direct de la Chisinau, pot spune ca si aici si acolo e acasa. Cateodata chiar si in Kinshasa, unde se afla mama mea, e acasa, desi nu am fost acolo inca.

Exista insa un lucru de care nu am reusit sa ma desprind inca: de senzatia ca vin dintr-o tara mai saraca decat cea in care locuiesc acum. De gandul ca nu e asa rau aici, pentru ca dincolo e mai rau.

Melodia continua, cu aceleasi note. Bucurestiul este impregnat cu oameni care vorbesc urat despre romani, despre Romania, despre viitorul si prezentul ei. Ascult. Aud: “Nicaieri nu e ca in Romania”,”romanu nu stie decat sa fure sau sa se lase furat”, “romanu-si merita soarta”, “neam de prosti”, “ne-au saracit astia”, “am ajuns de rasul lumii”, “am ajuns sa cersim in toata Europa”, “suntem o tara fara viitor”, “politicienii sunt murdari”, si altele din aceeasi gama.

Reactia mea naturala este sa spun “Da, dar stiti, acolo de unde vin eu e mai rau”. “La noi e mai multa saracie”. “La noi salariile sunt de 2 ori mai mici”. “Noi nu avem Ikea si Carrefour”.

Insa in momentul in care pun una langa alta formele insipide ale saraciei, simt ca situatia e la fel de dureroasa pe ambele maluri ale Prutului. In R. Moldova cersetorii sunt mai prost imbracati, dar ce conteaza asta cand acestia scormonesc in aceleasi (eterne) gunoaie?

In Romania salariile sunt mai mari, investitii mai multe, exista posibilitatea de a iesi din tara, dar chiar si asa o mare parte din populatie vorbeste deziluzionata despre viitorul sumbru al romanilor si despre firea lor care este prezentata cel mai adesea ca un blestem imposibil de desfacut.

Saracia se afla in creierul nostru, in suflet si in subconstient: nu se vede doar prin hainele ponosite, pantofii tociti, dintii bolnavi, fruntile incretite si mainile intinse. Saracia este o stare de spirit nationala care trebuie invinsa o data si pentru totdeauna  pentru ca acest popor sa reuseasca sa atinga noi culmi.

Saracia nu se gaseste la fundul unei lazi de gunoi. Cauta saracia din tine.