Episodul 6. Domnul de Pluş

images (1)Erau tineri şi prostuţi când s-au cunoscut. Au fost mult timp prieteni, prieteni buni, pentru că se asemănau: ambii vorbăreţi şi deschişi, prea deschişi şi prea vorbăreţi. Ambii aveau nevoie de atenţie, prea multă atenţie. Apoi, într-o zi, dupa un concert rock plin de adrenalină şi bere, au ajuns la ea acasă, Augusta i-a semi-leşinat în braţe şi atunci el a prins curaj şi a întrebat-o:

– Pot să-ţi ating părul?

Iar ea l-a sărutat.

El deja o iubea, când ea abia începea să-l descopere. El nu avea nevoie de cuvinte ca s-o iubească. Augusta în schimb avea nevoie de toate cuvintele din lume. 

Când în sfârşit s-au iubit. s-au iubit cu totul. Au fost copii împreună, apoi adulţi, apoi bătrâni, apoi copii din nou. El a cucerit-o prin felul lui de a-i inspira încredere şi de a o proteja patern. Era cel care o făcea să râdă cu bancurile lui cu preoţi şi poliţişti. Îi punea în maşină muzica ei preferată, şi îi cânta cuvintele cu voce tare. Îi cumpăra jucării de pluş imense, pentru că ştia că ea are o slăbiciune pentru ele. În braţele lui se simţea exact aşa- ca în braţele unui urs de pluş– mare, cald, aproape de sufletul ei.

Când ploua, o suna s-o întrebe unde e, s-o ia cu maşina ca să nu se ude. Mergeau în club în doi şi dansau pe oldies până picau jos de oboseală şi fericire. Aveau duminici leneşe când priveau desene animate de dimineaţă până seara şi râdeau cu lacrimi. Nu răspundeau la telefon prietenilor. Aveau glume de copii, îşi trăgeau picioare în fund. Găteau. Alergau în parc. Plecau la munte. La mare. Roma şi Viena pe jos, de mânuţă. Fluturi în stomac şi ochi umezi.

O lume întreagă încăpea între ei doi şi totuşi ei doi nu aveau nevoie de lume. Glumele lui, ochii ei plini de iubire. Era mai mult decât suficient.

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

episodul 3

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/12/confesiunile-unui-baobab-episodul-3/

episodul 4

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/14/panica-si-spray-anti-tantari/

episodul 5

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/23/prima-data-episodul-5/

Advertisements

Prima dată. Episodul 5

images (2)Prima săptămână în Africa a fost pentru Augusta săptămâna “prima dată.”

Luni a fost Prima dată când a mâncat un mango atât de copt încât s-a umplut de suc pe mâini şi pe haine şi pe faţă şi totuşi nu se putea opri din mâncat, a ros până şi ultima bucăţică de pe sâmburele fructului. Marţi a fost Primul mic dejun la care a savurat avocado pe pâine prăjită. Primul suc fresh adevărat, delicios.

Miercuri seară nu a acoperit bine patul cu plasa antiţânţari (care arată ca un baldachin alb cu gauri mici) şi i-a rămas un picior afară. În dimineaţa respectivă a fost prima dată când a avut 25 de pişcături de ţânţar pe acelaşi picior şi prima dată când s-a gândit serios la malarie. 

Joi a chemat acasă o localnică, să-i împletească nişte cozi africane. Jimama era o femeie imensă, plină de aur, îmbrăcată colorat şi cu zâmbetul larg care ştia doar 2-3 cuvinte în franceză. Era dorinţa Augustei să încerce totul, să facă totul ca localnicii, să se îmbrace şi să se coafeze ca ei.
Şi-a dat frumosul păr brunet şi creţ pe mâna femeii care a început să-i apese adânc o coada de pieptene metalic pe scalp şi să-i facă o mie de cărări, să o tragă violent, să împletească atât de strâns încât Augustei i se înroşise fruntea şi îi dădeau lacrimile. Ea încerca să-i spună în franceză “Mă doare”, “Mai uşor”, “Au-au”, însă Jimama ştia prea puţine despre franceză şi despre durere, ceva ce femeile din Africa nu prea au dreptul să simtă, aşa că zâmbea înapoi şi muncea cu spor. A durat 2 ore.

Dupa 2 ore de tortură, o frunte roşie şi ochii injectaţi, Augusta a plătit-o pe Jimama, a mers la oglinda şi s-a privit. A fost PRIMA dată când a înţeles de ce femeile albe nu poartă cozi africane- cărările albe printre părul negru o făceau să arate ca o recidivistă. A făcut doua poze pentru prietenii ei şi le-a despletit imediat dupa asta.

Vineri a mers să vadă un pictor într-un sat la cateva sute de kilometri de Niamey- capitala Nigerului, unde abia se instalase. Pe drum, a văzut nişte copii care se jucau cu un lighean crăpat şi nişte cârpe într-un râu murdar, de fapt o balta mai mare de noroi şi bacterii. L-a rugat pe şofer să oprească maşina ca să facă nişte poze cu copiii pentru că peisajul era dureros şi neobişnuit pentru retina ei europeană.

Copiii au văzut-o, au strigat ceva şi au pornit în goană spre ea. 

Augusta, speriată, dădea înapoi spre maşină, încercând să ascundă mai repede preţiosul aparat foto în geantă şi să strângă geanta la piept. Iarăşi, instinctele ei de european îi făceau feste- “Vor să-mi fure ceva, sigur,” îşi spunea. 

Copiii îmbrăcaţi în cârpe dar în mare parte goi şi desculţi au înconjurat-o zâmbind, în extaz, atingând-o cu mâinile lor mici şi prăfuite. O fetiţă s-a lipit cu faţa de Augusta şi a încercat să o îmbrăţişeze. Abia atunci, a înţeles: era prima dată când acei copii vedeau un om alb.

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

episodul 3

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/12/confesiunile-unui-baobab-episodul-3/

episodul 4

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/14/panica-si-spray-anti-tantari/

 

Confesiunile unui baobab. Episodul 3

200px-Baobob_treeAu trecut atâţia pe lângă mine. Unii mai fericiţi, alţii mai trişti. Unii mai copii. Unii cu pas săltăreţ şi capul sus. Unii târând picioarele şi vorbind singuri şi abătuţi.

Eu mi-am tras seva şi mi-am crescut rădăcinile din tristeţea şi fericirea lor. Am crescut mare din dragostea pe care o duceau în inimile lor pentru că dacă ei iubesc lumea, şi eu îi iubesc pe ei. 

I-am acoperit cu frunzele mele atunci când am avut frunze. Mi-am scuturat florile, mi-am dăruit fructele lor, an de an. Am fost sterp şi uscat, am înviat de la primele ploi, doar ca să mă umplu un pic cu sufletul şi simţirea fiecarui om care trece pe lângă mine. Vreau sa cred că dupa sute de ani de când îi observ şi ii iubesc, am început să mă transform. Nu mai sunt copac, iau formă de om.

Mă joc cu păsările, sunt copilul-baobab. Cel pe care l-am văzut flămând şi desculţ. Câteodată simt un gol în tulpină, care mi se umple cu fluturi, sunt fetiţa-baobab. Cea pe care am văzut-o mutilată şi abuzată. Rădăcinile mi se rotunjesc, ma scutur graţios în bătăaia vântului, sunt femeia-baobab. Cea mai plăpândă şi cea mai puternică în acelaşi timp, exploatată de soţ,  ducând greutăţi pe cap şi greutăţi în suflet. Hrănesc pământul, hrănesc oamenii, hrănesc păsările, hrănesc cerul- sunt mama-baobab. Cea care îşi duce legănat copiii legaţi în spate, care trăieşte doar pentru ei, însă pentru ea nu trăieşte nimeni.

Dacă există un Dumnezeu, ar trebui să fie FEMEIE- ea este fără îndoiala începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. 

 

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

si episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

Read, Pray, Love

ImagePovestea incepe asa. La 5 ani, bunica m-a luat de mana si m-a dus la biserica sa ma boteze. Parintii mei nu erau acolo, dar, din motive misterioase, bunica simtea ca este imperativ necesar sa ma boteze atunci, acolo, intr-o biserica de tara.

Asa ca prima mea intalnire cu biserica ortodoxa arata in felul urmator: eu, copil mic, dezbracata, intr-o biserica plina de oameni straini, un preot imi toarna apa in cap si eu plang de crapa vitraliile.  

Avand avantajul de a creste cu niste parinti liber-cugetatori, care nu m-au impus sa urmez anumite ritualuri religioase sau sa merg la biserica, in timp am reusit sa ma detasez de acea prima si traumatizanta experienta si sa plutesc liber printre idei si filozofii. Ziceam ca sunt ateu. Apoi, a devenit cool sa zici ca esti deist. 

La biserica mergeam doar la nunti, botezuri si inmormantari in familie, dar de fiecare data traditiile crestin-ortodoxe imi starneau noi si noi intrebari si dileme. De ce nu are voie o femeie la ciclu menstrual sa intre in biserica? De ce inmormantarile s-au transformat intr-un entertainment show, de ce avem nevoie de bocitoare si demonstratii publice? De ce la cununie se pun coroane pe cap mirilor, dar se tin in aer? De ce costa atat de mult o cununie sau un botez, in conditiile in care preotul este slujitorul Domnului, de ce nu-l plateste seful lui? Si nu in ultimul rand, de ce trebuie giftuita lumea la inmormantari? A murit omul, de ce trebuie sa mancam si sa bem pe mormantul lui, printre lacrimi de durere?

Toate aceste “de ce-uri” ramase fara raspunsuri acceptabile m-au purtat tot mai departe si mai departe de religia bunicilor mei, m-au facut sa pun totul la indoiala. Cum as putea sa fiu crestin-ortodox, daca ma indoiesc de curatenia preotilor, de curatenia traditiilor si de necesitatea acestora?

Asa ca o vreme am analizat totul la rece. Si cand zic o vreme, zic 25 de ani. De cateva saptamani, insa, ceva s-a schimbat in mine, ireversibil. Am inceput sa ma gandesc tot mai mult la directia noastra, ca si fiinte umane si ca si energii, prin Univers. 

Am inteles acum, la 26 de ani fara o luna si o saptamana, ca TREBUIE sa crezi in ceva in viata asta. Poate nu neaparat in Dumnezeu, poate intr-o energie mare si pozitiva. Poate in forta creatoare, in Allah, in Maica Tereza sau intr-un zeu al ploii. Poate ca nu mergi la biserica, dar cand vezi un peisaj frumos, simti ca te conectezi la el. Poate ca sunt anumite fraze pe care daca ti le repeti, te fac sa te simti mai bine.

Poate crezi in reincarnare ca si mine si ca trebuie sa ne traim viata cat mai bine putem, ca sa ne reincarnam in ceva superior in viata urmatoare. Dar stii ceva? Daca gasesti ceva in care sa crezi din tot sufletul, s-ar putea ca in momentele in care o sa-ti fie greu, acel ceva sa te ridice de jos si sa-ti spuna: “lumea materiala nu e tot, nu uita, esti mai mult decat atat”. Brusc, nu o sa te simti mic si neimportant. Existenta ta capata adancime si profunzime.

Nu pot afirma ca m-am regasit inca, din punct de vedere spiritual. Este o calatorie lunga, care a inceput miercuri, la Londra. Am mers din biserica in biserica pana am gasit una, (St. Paul’s Cathedral), pe care am simtit-o incarcata energetic si misterioasa. Am incercat sa ma reconectez la mine si la univers, a fost ceva nou si emotionant, desi nu stiu daca am reusit din prima.

Dupa 26 de ani de ratacire, am facut primul pas pentru ca spiritualitatea sa vina natural din interiorul meu, nu fortat dinafara mea. Aceasta calatorie (read, pray, love ii zic eu, in gluma), ma va purta departe- pe diferite continente, unde as vrea sa cunosc toate religiile, pe rand, pana voi gasi un loc in care sa stiu ca sunt la locul potrivit, la momentul potrivit.

Se zice ca tinerii intre 15 si 25 de ani se simt nemuritori. Abia la 25 de ani incep sa realizeze ca sunt muritori. Sa fie inceputul calatoriei mele spirituale o coincidenta sau un fenomen absolut firesc? Asta ramane de vazut.