Episodul 6. Domnul de Pluş

images (1)Erau tineri şi prostuţi când s-au cunoscut. Au fost mult timp prieteni, prieteni buni, pentru că se asemănau: ambii vorbăreţi şi deschişi, prea deschişi şi prea vorbăreţi. Ambii aveau nevoie de atenţie, prea multă atenţie. Apoi, într-o zi, dupa un concert rock plin de adrenalină şi bere, au ajuns la ea acasă, Augusta i-a semi-leşinat în braţe şi atunci el a prins curaj şi a întrebat-o:

– Pot să-ţi ating părul?

Iar ea l-a sărutat.

El deja o iubea, când ea abia începea să-l descopere. El nu avea nevoie de cuvinte ca s-o iubească. Augusta în schimb avea nevoie de toate cuvintele din lume. 

Când în sfârşit s-au iubit. s-au iubit cu totul. Au fost copii împreună, apoi adulţi, apoi bătrâni, apoi copii din nou. El a cucerit-o prin felul lui de a-i inspira încredere şi de a o proteja patern. Era cel care o făcea să râdă cu bancurile lui cu preoţi şi poliţişti. Îi punea în maşină muzica ei preferată, şi îi cânta cuvintele cu voce tare. Îi cumpăra jucării de pluş imense, pentru că ştia că ea are o slăbiciune pentru ele. În braţele lui se simţea exact aşa- ca în braţele unui urs de pluş– mare, cald, aproape de sufletul ei.

Când ploua, o suna s-o întrebe unde e, s-o ia cu maşina ca să nu se ude. Mergeau în club în doi şi dansau pe oldies până picau jos de oboseală şi fericire. Aveau duminici leneşe când priveau desene animate de dimineaţă până seara şi râdeau cu lacrimi. Nu răspundeau la telefon prietenilor. Aveau glume de copii, îşi trăgeau picioare în fund. Găteau. Alergau în parc. Plecau la munte. La mare. Roma şi Viena pe jos, de mânuţă. Fluturi în stomac şi ochi umezi.

O lume întreagă încăpea între ei doi şi totuşi ei doi nu aveau nevoie de lume. Glumele lui, ochii ei plini de iubire. Era mai mult decât suficient.

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

episodul 3

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/12/confesiunile-unui-baobab-episodul-3/

episodul 4

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/14/panica-si-spray-anti-tantari/

episodul 5

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/23/prima-data-episodul-5/

Advertisements

Confesiunile unui baobab. Episodul 3

200px-Baobob_treeAu trecut atâţia pe lângă mine. Unii mai fericiţi, alţii mai trişti. Unii mai copii. Unii cu pas săltăreţ şi capul sus. Unii târând picioarele şi vorbind singuri şi abătuţi.

Eu mi-am tras seva şi mi-am crescut rădăcinile din tristeţea şi fericirea lor. Am crescut mare din dragostea pe care o duceau în inimile lor pentru că dacă ei iubesc lumea, şi eu îi iubesc pe ei. 

I-am acoperit cu frunzele mele atunci când am avut frunze. Mi-am scuturat florile, mi-am dăruit fructele lor, an de an. Am fost sterp şi uscat, am înviat de la primele ploi, doar ca să mă umplu un pic cu sufletul şi simţirea fiecarui om care trece pe lângă mine. Vreau sa cred că dupa sute de ani de când îi observ şi ii iubesc, am început să mă transform. Nu mai sunt copac, iau formă de om.

Mă joc cu păsările, sunt copilul-baobab. Cel pe care l-am văzut flămând şi desculţ. Câteodată simt un gol în tulpină, care mi se umple cu fluturi, sunt fetiţa-baobab. Cea pe care am văzut-o mutilată şi abuzată. Rădăcinile mi se rotunjesc, ma scutur graţios în bătăaia vântului, sunt femeia-baobab. Cea mai plăpândă şi cea mai puternică în acelaşi timp, exploatată de soţ,  ducând greutăţi pe cap şi greutăţi în suflet. Hrănesc pământul, hrănesc oamenii, hrănesc păsările, hrănesc cerul- sunt mama-baobab. Cea care îşi duce legănat copiii legaţi în spate, care trăieşte doar pentru ei, însă pentru ea nu trăieşte nimeni.

Dacă există un Dumnezeu, ar trebui să fie FEMEIE- ea este fără îndoiala începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. 

 

Vedeţi aici episodul 1

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

si episodul 2

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/11/domnul-gri-episodul-2/

Domnul Gri. Episodul 2

1044471_521963091208536_1521257497_nEa nu şi-a imaginat vreodata că ar putea să iubească un bărbat ca el. Înălţime medie, greutate medie, atractivitate medie, masculinitate medie, inteligenţă medie, totul era mediu la el- genul de bărbat care trece neobservat pe stradă. Nu se evidenţia prea mult pentru că nu îşi dorea asta, avea eroare de epatare şi de tot ce ar putea atrage atenţia, aşa că se cufunda în… gri: haine gri, maşină gri, casă gri, viaţă gri, emoţii gri.

Dar într-o zi a zărit-o pe ea, cea mai colorată femeie din Univers.

Ea era exact opusul lui, ieşea în evidenţă oriunde, era înaltă, cu păr creţ dezordonat, cei mai negri ochi pe care i-a avut o fiinţă umană, de parcă absorbisera toate tainele lumii, şi un corp  de chitara flamenco neacordată. Avea mâini mici şi picioare mici care contrastau violent cu tipajul ei feminin, ca o adevărată femeie-copil. Aducea cu ceva dintr-un animal sălbatic, uşor împiedicată, uşor necizelată, dar suficient de simpatică încât să i se ierte toate greşelile de fineţe şi chiar să aiba acel “Je ne sais quoi”.

Când s-au cunoscut, la o petrecere, ea nici măcar nu l-a observat, deşi el încerca să intre în vorbă cu ea de ceva timp. Ochii ei au căzut mai degrabă pe prietenul lui, un tip mult mai carismatic, mai aproape de genul ei, căruia i-a oferit unul din acele zâmbete feminine cu efect garantat.

Se tot întâlneau în aceleaşi cercuri, el făcând tot posibilul ca să ştie unde, când şi cum va putea să o vadă din nou, să se umple de culoare şi energie de la izvorul nesecat care era ea. Îşi pregătea discursurile şi glumele din timp, le testa mai întâi pe prietenii lui trăsniţi: “Ce zici mă, dacă ma apropii de ea de la spate când e singură şi ii zic aşa: Pe mine mă aşteptaţi, domnişoară?”

Băieţii rădeau şi îi ziceau “fraierule” şi “nu e de nasul tău tipa”, dar el repeta obsesiv fraza respectivă în gând ca pe o poezie, îşi imagina până şi tonul, mişcările din mâini, ţinuta asortată, până ajungea la intonaţia perfectă.

Apoi îşi spunea:

“Femeia asta e incredibilă. Aş face orice să se uite la mine. Să-mi dea măcar o şansă.

N-am nici o şansă.”

 

Aici şi episod 1:

https://sandacojocaru.wordpress.com/2014/08/10/bagaj-de-cala/

Bagaj de cală. Episodul 1

10514480_10152579299422165_3041301565935809650_nCand a plecat pentru prima data in Africa, multi ani in urma, in nici un caz nu simtea ca pleaca spre ceva, ci mai degraba ca fuge de altceva. Destinatia ei nu era decat un cuvant ratacit printre alte cuvinte, dar de data asta unul nou si incarcat de mister- de asta avea nevoie acum, mai mult decat oricand- de MISTER.

Era intotdeauna acelasi el in gandurile ei, impregnat sub pielea ei, batand dureros in inima ei, un el imposibil si absurd, de care trebuia sa fuga pana la capatul lumii si inapoi. Avea in casa petale uscate din toate buchetele pe care i le daruise inca de la inceputuri. Cadouri nedesfacute in cutiute colorate. Tricourile lui, prosopul lui, periuta lui de dinti pe care a aruncat-o de doua ori la gunoi si apoi a scos-o, a spalat-o si a pus-o inapoi langa periuta si remuscarile ei. Berea lui preferata nedeschisa in frigider. Poza cu ei doi la mare, fericiti, aproape ireali, intr-o rama groasa de lemn negru, langa pat. Isi pusese amprenta chiar si pe lucrurile ei- pantofii pe care i-a dus in mana la rasarit, rochia care l-a facut sa-i zica “luminezi”, cerceii pe care i-a fotografiat si apoi i-a zis ca are “urechile cele mai frumoase din lume”. Toate cuvintele si toate amintirile se prabuseau incet-incet, insa lucrurile, obiectele acelea de doi bani, ele nu dispareau asa usor din viata ei.

La inceput il cauta. Dar el nu aparea. Apoi, cand a incetat sa-l caute, a inceput sa apara in cele mai nepotrivite si neasteptate locuri. A incercat apoi sa-l evite, dar il intalnea tot mai des. “Intotdeauna se intampla asa”, isi spunea ea. “Ni se da intotdeauna ceea ce ne dorim, dar nu atunci cand ne dorim.”

Asa ca a trebuit sa fuga de obiecte, de cuvinte, de amintirile care se prabuseau dureros, de periuta lui de dinti si de remuscari. A lasat totul nemiscat in apartament, a verificat intrerupatoarele, gazul, a incuiat usa cu cheia, si a plecat.

Cu fiecare kilometru parcurs spre continentul negru, ea nu se apropia de ceva- ci fugea de ceva. Isi arunca pe geamul avionului toate cuvintele pe care i le-ar fi spus la despartire, daca ar fi existat una- si se simtea tot mai usoara, uluitor de usoara, de parca bagajul ei de 40 kg era, de fapt, doldora de cuvinte nespuse.