Două povești din A 7-a călătorie în Africa

13330504_10207975545139666_1285502982_n.jpg

Am revenit de o săptămână la București din a 7-a călătorie în Africa (și a 4-a în Senegal, Dakar mai exact). Pe lângă pozele și scurtele povestiri de pe Facebook, exista două povești pe care vreau să le las aici.

#voyagesansbagage

E a 3-a oara când mi se pierde bagajul (prima dată, Sri Lanka, iar a doua tot în Senegal). De data aceasta însă a fost găsit prin miracol abia dupa 12 zile, când deja toți mi-au spus să-mi iau gândul de la el și făcusem lista de pierderi.

A fost ca o trecere peste o dependență, în prima săptămână am simțit sevrajul omului obișnuit cu anumite obiecte, stil de viață, cosmetice și haine care îmi lipseau, am fost nervoasă că am nevoie de ele azi, AZI, azi, și că le cumpărasem special pentru acea vacanță. Suntem noi, oamenii anului 2016, bolnavi, pentru că ni se spune prea mult de ce avem nevoie ca să fim fericiți și de unde putem cumpăra acele obiecte triste, când de fapt avem totul în interiorul nostru. Nu avem nevoie să căutăm comori înafară- noi suntem lada de comori.

După prima săptămână am început să mă obișnuiesc cu ideea ca “se întâmplă” și că de data asta mi s-a întâmplat mie. Mi-am dat seama atunci că vacanței mele nu-i lipsește nimic, poate doar șamponul potrivit, dar nici asta nu e era grav. După înca ceva timp am înțeles că singurele lucruri pe care le regretam din bagajul de 23,5 kg erau ia dăruita de tatăl meu la ziua mea și hainele făcute de mine din colecția Rusanda, pentru ca erau din materiale aduse din călătorii. În rest- totul putea fi înlocuit.

Prin ziua a 10-a eram deja un mic călugăr budist care se concentra pe ce a reușit “să salveze” în valiza de mână, să se bucure de cărțile de citit, cărțile de colorat, bijuterii, încălțămintea pentru scufundări, etc.

Am stat 12 zile fără make-up, fără ojă, fără feon, fără haine de seară, fără creme și accesorii. Dar ce să vezi? Bucuria mea era la fel de mare, cu și fără ele. Iar când deja mâ resemnasem, îmi învățasem lecția, făceam glume despre #voyagesansbagage, a apărut și bagajul. Să vă mai spun cu câtă fericire redescopeream fiecare lucrușor din valiza mea de 23,5 kg de parcă nu-l mai văzusem niciodată? Mă simțeam ca un copil la care a venit Moș Crăciun, în luna iunie.

#adrenalina

A doua poveste e cu multa apă în urechi. De revelion în Africa de Sud am încercat pentru prima dată surf (în Jeffrey’s Bay mai exact). Mi-a luat 3 ore să mă ridic o singură dată, instructorul era foarte “high” și era greu să înțeleg ce vrea să fac, iar valurile atât de mari încât instinctele mele îmi ziceau mai degrabă s-o iau la fugă în direcția opusă, că fuga-i sănătoasă.

Aici la Dakar am încercat din nou să învăț, cu Zaki, un instructor local, campionul național la stand-up paddling. Și ce să vezi? Am reușit să mă ridic din primul val, și până la sfârșitul vacanței n-am mai ratat niciunul.

Mulți m-au întrebat: Nu ți-a fost frică? Nu e foarte greu?

Adevărul este că eu si surful am avut “chimie” din prima secundă, indiferent cât de dureroasă e această pasiune. Am învățat că atunci când îți place ceva foarte mult, nu-ți pasă că e greu; că valurile, la fel ca în viață de multe ori, te tot împing afară violent și tu trebuie sa lupti cu ele ca sa revii în apă și să fii din nou în picioare; că trebuie să te ridici deși mâinile tale cedează, deși ai vânătai pe genunchi și pe șolduri, deși te-ai lovit la cap de placă și chiar dacă te ustura gâtul și nasul și nu mai poti să respiri de la atâta sare.

Iar când îi spuneam lui Zaki că mi-e frică să nu pic în arici de mare sau în pietre, Zaki imi zicea: “Te gândesti prea mult la cum o sa cazi si nu te mai bucuri de val”. Așa era, filozofia surfului se aplică perfect, în orice situație. Și iată-mă, dupa vreo 3-4 lecții, bucurându-mă atăt de mult de adrenalina unui val luat în picioare încât, dupa ce mă aruncam în apă chiuind, ieșeam, mă ștergeam la ochi și îl întrebam pe Zaki:

-Zaki, what did i do? Did i hold my hands right? I don’t remember.

Iar zămbetul lui complice n-o să-l uit prea curând:

– You were enjoying it.

Să ne bucurăm, deci, de fiecare val, și să chiuim chiar și după cele ce ne scot violent la mal. 

P.S.: Și dacă asta vă dă mai mult curaj, o să vă spun un secret: eu nu pot să merg pe bicicletă, mi-e foarte frica 🙂

 

 

 

 

 

Advertisements

Scrie ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s