Filozofie în kimono

Întotdeauna am fost pasionată de sport, am făcut baschet, fotbal, tenis de câmp, gimnastică artistică, dansuri de salon, salsa, volei, şi lista poate continua la nesfărşit. Însă dintre toate, artele marţiale sunt cele care mi-au marcat adolescenţa, şi anume Karate-Do Okinawa Goju-Ryu şi Aikido. Eram de obicei cea mai mică din grupa şi greu găseam o fată de categoria mea cu care să exersez, şi, deşi poate că nu prindeam conştient profunzimea disciplinei şi detaşarii artelor japoneze, cred că mai târziu în viaţa am învăţat să apreciez anumite lecţii importante prinse din zbor în dojo. Image

1. La Aikido am aflat că nu trebuie să fiu neapărat plină de muşchi ca să dobor pe cineva la pământ, ci să folosesc forţa fizică a adversarului şi să o întorc împotriva lui. Cu cât era mai puternic adversarul, cu atât mai mare satisfacţia atunci când îl doborai la saltea. Aşa e şi în viaţă. Doar cu duşmanii ăia plini de muşchi se merită să intrăm în ring.  

2. La Karate, o dată la câteva luni trebuia să dăm examen de centură, ca să trecem la următorul nivel. De asta îmi era cel mai frică, pentru că întotdeauna era o proba de rezistenţă fizică şi psihică, de flotări (nici acum nu le pot face), de respiraţie, de disciplină, iar Kata trebuia învăţată aproape coregrafic, aproape ca pe o formă de artă. Acum înţeleg că şi în viaţă e bine să trecem mici teste, ca să învăţăm să ne autodepăşim: de rezistenţă. De voinţă. De durere. De loialitate. De respiraţie. De prietenie. 

3. Mentorul meu era Senpai, cel care ne învăţa să fim non-violenţi, să medităm, să ne depăşim limitele, să fim în contact cu eul nostru interior. Întotdeauna mi-a plăcut să am un mentor, indiferent că îmi este o persoană apropiată, un parinte sau un scriitor care nu mai e în viaţă. Mentorii prin definiţie sunt oamenii potriviţi la locul potrivit, cu cuvântul potrivit pregătit anume pentru tine.

4. Cei care fac arte marţiale ştiu, că atunci când eşti doborât la pământ şi te doare, trebuie să loveşti de două ori în saltea pentru ca partenerul tău să înceteze exerciţiul şi să te elibereze. Am învăţat că e bine să strigi când te doare, iar din când în când, în relaţia cu oamenii din jur, e bine să fii fairplay si sa spui STOP! Aici e limita mea! Până aici e în regula- de aici încolo- ma doare!

5. Fiind copil şi doldora de energie, lecţiile de arte-marţiale erau şi momente de socializare, după o zi de plictiseală la şcoală. Aşa că nu-mi tăcea gura şi râdeam cu fetele printre exerciţii şi căzături. Senpai era dur şi ne făcea semne să facem linişte, lucru care mă enerva mult atunci. Acum înţeleg. În momentele importante ale vieţii, s-a întâmplat de mai multe ori să pierd din lipsă de concentrare, nu din  lipsă de inteligenţă- de exemplu la campionatul de şah de clasa a 2-a când, fiind sigură că iau locul, m-am relaxat şi am început să glumesc, pierzând epic. 

6. Ştiţi ce te învaţă la prima lecţie de karate? Să cazi. Te arunci în cap, pe o saltea din Dojo, până înveţi să cazi corect şi să te ridici repede. E caraghios, dar până şi acum ştiu să cad ca o pisică, fără să-mi rup nimic. Cei care cad de multe ori, fie şi forţat, se ridică mai repede.

Chiar şi acum regret că am încetat antrenamentele, din pură plictiseală de copil, şi m-am îndepărtat de forma de disciplină care ar fi putut să-mi devină un mod de viaţă. Recomand oricui un gen de arte marţiale de semi-contact, chiar şi pentru a te întări psihic, nu doar fizic, şi sper că într-o zi voi relua şi eu lecţiile de filozofie… în kimono. 

 

Advertisements

Scrie ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s