Totul e simplu o data la 2000 ani

“Totul e simplu, atat de simplu, incat devine de neinteles.” N. Stanescuimages

Cand suntem copii alergam liber, nu avem greutati legate de picioare, suntem usori si vii. Ne imprietenim si ne certam rapid, nu exista trecut sau viitor, doar realitatea optimista si senzatia ca poti face orice iti doresti.

Tin minte foarte clar senzatia de cand eram mic copil- ca alerg intr-un camp si nu exista nimic in fata si nimic in spate, si totusi rad si ma bucur de libertatea clipei si de mirosul florilor pe care le strivesc sub talpile goale.

Dar apoi, in drumul spre maturitate, ni se tot leaga greutati de picioare. De unele scapam, dar majoritatea dintre noi acumuleaza, inevitabil, pana cand  ajungem sa caram un zid invizibil in spate, legat cu sarme dureroase ale traumelor din trecut. Daca inveti sa le vezi in jurul tau, pe zidurile de piatra ale oamenilor dragi apar insemnari, fraze mazgalite cu creta, scheme si desene.

Pe zidul unei prietene scrie: “Nu pot exista inafara unei relatii. Pentru ca nu-mi place sa fiu singura cu mine. Fii cu mine si fa-ma sa ma afund in esenta ta ca sa uit de mine.”

Pe zidul unei cunostinte cu care am lucrat scria: “imi place sa ma pierd in bratele mai multor oameni pentru ca nu au cum sa ma raneasca la fel de mult ca atunci cand te pierzi in bratele unui singur om.”

Pe zidul unui prieten scrie: “am fost ranit, am fost parasit, tot ce vreau sa fac este sa ranesc si sa parasesc. Nu ma lasa sa ma apropii prea mult.” E desenat si un cerc mare rosu in interiorul caruia scrie STOP.

Am mai citit si: “N-as putea sa iubesc pe cineva care ar ajunge sa iubeasca pe un barbat ca mine. Mi-e mai usor sa iubesc femeile care ma urasc.”

Zidul tau nu te face mai fericit. Cel mai probabil sperie pe multi si tine la distanta oameni de care ai dori sa te apropii. Dar este inevitabil- zidul tau se vede in privirea ta, in cuvintele pe care le alegi ca sa te exprimi, in felul cum te imbraci si cum zambesti. In tacerile tale. In felul cum te lasi imbratisat.

Intr-o lume de pereti care ne despart, insa, lasa-ma sa visez.

Vreau sa cred ca o data la doua mii de ani se intalnesc doua ziduri care se completeaza. A lui zice: “vreau sa fiu iubit” si al ei zice “vreau sa iubesc”, peretii dintre ei se darama iar cei doi sunt liberi sa alerge unul spre celalalt, incet sau rapid, fara trecut sau viitor, fara frici si fara greutati legate de picioare. Sunt liberi. Doar o data la doua mii de ani.

 

 

Advertisements

Scrie ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s